În anii ’90 și la începutul anilor 2000 circula un refren în mediile mai mult sau mai puțin oficiale: cică „România nu are (încă) o clasă politică…”, cu variantele: „De ce nu avem și noi o clasă politică?” și „Ah, dacă am avea o clasă politică (ce bine ar fi)” etc… Țineți minte? Se deplîngea absența politicienilor „cu adevărat” profesioniști (excepție făceau doar vechii ștabi PCR, care oricum nu se puteau lăuda cu așa carieră). Clasă politică era o sintagmă de import, o implementare terminologică; nu prea știam noi ce înseamnă, dar înțelegeam comandamentul național, primit sub formă de acquis, de a închega un corp de specialiști într-ale politicii la standardul celor din Vest. Opiniei publice românești i s-a indus astfel mitul unor „oameni de aur”, cvasi-mesianici, capabili – vorba aceea – să rezolve țara și să emancipeze poporul.
În ultimii ani, sintagma clasă politică revine, dar într-un refren total diferit: pasămite „clasa politică e vicioasă, coruptă, abuzivă”, cu variantele „Ne-am săturat de clasa politică”, precum și „Clasa politică s-a rupt de noi, cei de jos, de adevăratele nevoi ale cetățenilor” etc. Am auzit oameni – altminteri recunoscuți pentru inteligența subtilă și pătrunzătoare – vorbind despre „clasa politică” aproape cu același sens cu care Tudor Vladimirescu vorbea acum două veacuri despre „tagma asupritorilor”! Am auzit un ditamai omul respectabil la TV numindu-i pe parlamentari „reprezentanți ai clasei politice” (no more reprezentanții noștri, ai tuturor)!!
Într-un fel, ne putem bucura ca de (încă) o ardere a etapelor! Dezideratul național de acum un deceniu a fost îndeplinit: de bine, de rău, ne-am generat o clasă politică. Și am reușit cu atîta brio, încît iată – tînăra clasă cu pricina s-a și compromis! Fructul abia copt s-a și stricat; mult așteptații „oameni de aur” și-au și dat pe față arama (coclită). Asta înseamnă, în fond, că ne mișcăm repede, că ne mulăm pe conjuncturi și că avem capacitatea de a „emana” elite determinate, pline de impuls vital, gata să se cățere atît de repede atît de „sus”, încît să uite aproape instantaneu de unde au pornit.
Într-un alt fel, însă, prin această „clasă politică” ne-am făurit o categorie înșelătoare. Teoretic, într-o democrație nu există – nu ar trebui să existe – o castă anume a celor învredniciți să profeseze politica pentru noi, ceștilalți. Constituțional, tu și eu, ea și el – noi toți avem posibilitatea de a ne interschimba cu politicienii de la tribună (sau de la televizor). Între „ei și noi” (vorba retoricii electorale celei mai simpliste) nu ar trebui să existe filtre sau vămi oculte, complicate. „Ei” sînt reprezentanții noștri, și nu – vorba analistului care duce lipsă de șalvari – „reprezentanții clasei politice”. Cum s-a ajuns la așa un gongorism (sau bizantinism?) al reflecției politice?
Vorbind cu oamenii simpli, de dincoace de ecran, te poți dumiri. Pentru majoritatea românilor, politica a continuat să fie, ca pînă-n ’89, o îndeletnicire a celor „cu vrajă-n ei”; cei care știu „s-o dea cu hauhaul”, care „le au cu papagalul” (abili în reproducerea unui logos conformist, clișeizat). În socialism, un tînăr cu astfel de veleități era îndemnat să „intre-n partid” (așa cum, încă mai de mult, era trimis „să se facă popă”). Acum, în plin pluripartitism, tot cam la fel se spune: „Mergi la partid”, „Poate rezolvi la partid” etc. Contextual, se înțelege care partid anume. Întrebarea „Care partid?” apare rar și denotă mai degrabă inadecvarea cui o pune. Deși, constituțional, există mai multe partide, practic tot unul este, dar cu diverse întruchipări. Da, e o o tagmă transversală, un soi de club al celor cu carnet de membru. Dar, în practica zilnică, „din teritoriu”, se poate negocia cu ei. Există în toate partidele un soi de BOB (birou al organizației de bază) informal, o interfață a omului simplu, cu sau fără carnet de membru, cu structurile de partid. Există un limb al simpatizanților care comunică subtil, capilar cu cel al rezolvitorilor. Poți interveni pe lîngă infirmiera școlii, care știe pe un văr al viceprimarului etc. Este practica de dinainte de ’90, este – mai mult sau mai puțin – „lanțul slăbiciunilor” descris de Caragiale.
Atunci cînd oamenii „dăștepți” de la televizor au început să vorbească de „clasă politică”, ei au introdus un obstacol în acest flux, au rupt simbolic „lanțul slăbiciunilor”. Toți acești agenți ai descurajării, căzuți ei primii pradă manipulării pe care o propagă, ne transmit implicit ideea unei diferențe de clasă între „noi și ei” (cei sus-puși), chiar a unei separări de castă, de tip cvasi-ereditar. Unele medii ne livrează această viziune în mod senzaționalist. Există cel puțin o televiziune care se recomandă ca antreu secret spre arcanele Puterii, acolo unde se fac jocurile și se trag sforile. Dar există mulți „intelighenți” care transmit, în mod sau mai puțin voit, noua ură de clasă (a „clasei nepolitice” față de cea politică), generatoare de absenteism, de resemnare (chiar demisie) civică și de adîncire a fragmentării sociale. Dacă acceptăm mitul unei clase/caste politice venale, ne acceptăm, la capătul liniei, rolul de paria civici.
Oamenii normali nu folosesc sintagma „clasă politică”. Nici chiar pe culoarele SNSPA-ului nu o auzi, decît poate ca parte a unui titlu de lucrare sau de conferință. Pe prietenii mei de Facebook care postează însemnări și panseuri despre „clasa politică” îi întreb dacă they meant it. De cele mai multe ori descopăr că vehiculează idei primite de-a gata. Cred că putem fi de acord: politicienii nu merită să fie iubiți, dar nici tabuizați simbolic într-un cocon al alterității de specie. Într-o democrație, într-o societate deschisă cum ne pretindem, oricare dintre „noi, ăștia” poate înlocui oricînd pe oricare dintre „ei, ăia”. Îi plătim, îi desemnăm cu treburile polis-ului, avem putere asupra lor. Avem dreptul de a-i controla și de a le cere socoteala. „Lanțul slăbiciunilor” se poate învîrti și invers.
Nu, nu există clasă politică. Nu ne e frică de bau-bau.
3 vizualizări
