1) Lui Adrian Papahagi îi este rușine de ce scrie. Acum câțiva ani, a avut cu Theodor Baconschi un schimb de complimente mieros și pedant. „Viața: răgazul antum pentru construirea unei cariere postume“, își începea Baconschi postarea, sub care Papahagi comenta la fel de pedant-ridicol: „Minunate stromatele tale“. Am făcut o captură de ecran, pe seama căreia m-am amuzat pe Facebook alături de urmăritorii mei, în buna tradiție a acestei platforme pe care toată lumea trecută de 25 de ani discută despre politică și figurile ei cele mai stridente. M-am trezit apoi blocat de Papahagi, ceea ce n-are nici un sens în logica Facebook-ului. Blochezi pe cineva doar dacă nu mai vrei să comenteze la postările tale, nu și dacă nu mai vrei să-ți vadă postările publice și să nu mai râdă de ele prin alte părți. Dacă acel block are ca scop să nu-ți mai vadă alții postările publice, atunci ce se poate deduce e că ți-e rușine cu ce scrii. Că tu știi, de fapt, că e ridicol ce spui și că singurul fel în care poți scăpa de acest ridicol e să-i elimini, dintre cititori, pe cei care văd ridicolul, chiar dacă ei nu se manifestă în nici un fel la tine pe wall. E ca și cum ai scoate o carte, dar le-ai interzice s-o cumpere celor pe care-i bănuiești că o să râdă de ea, în cercul lor de prieteni.
Mă rog. Nici n-am simțit în vreun fel lipsa postărilor lui Papahagi.
Doar că acum a revenit în actualitate, după ce a anunțat, într-un modest comentariu pe Facebook, că-l dă în judecată pe Gelu Duminică pentru că l-a enumerat printre politicienii ortodocși pe care îi compară cu talibanii. Ce nu-i clar însă e ce a vizat Papahagi cu amenințarea lui. Ce-a înțeles din comparația lui Gelu Duminică? (1) Că politicienii ortodocși sunt talibani în sensul că sunt musulmani și trăiesc în zona muntoasă a Afganistanului? Sau (2) că sunt talibani într-un fel indirect, în sensul că ei, la fel ca talibanii, pun în discuție, în numele religiei, niște drepturi pe care le-a adus (post)modernitatea? Dacă pe Papahagi l-a deranjat sensul (1), atunci demersul lui e ridicol, pentru că nimeni n-ar fi putut înțelege așa ceva. Dacă însă l-a deranjat sensul (2), declarația merită o dezbatere serioasă, poate că e ceva adevăr acolo, mai știi? E o afirmație care ține nu de penal, ci mai degrabă de istoria ideilor și de sfera dezbaterii publice.
În plus, ca politician o să tot fii ținta unor comparații laxe și a unor metafore aproximative. Trebuie să ai obrazul gros dacă vrei să faci politică în țara Postănacului și-a lui Căcărău.
2) E încă o bătălie dintr-un război cultural care s-a accentuat în ultimii ani. Pentru unele categorii, aproape că a ajuns să se confunde cu entertainment-ul. Această ciocnire dintre conservatori și progresiști se poartă acum peste tot, iar taberele au trecut de mult de punctul în care nu mai comunică. Iar problema nu e că nu-s de acord în privința principiilor. Caracteristica de bază a războiului cultural de acum e că participanții nu s-au pus de acord cine e puterea și cine-s rebelii. Ambele tabere au pretenția că atacă o elită care deține controlul. În anii ’60, era clar cine reprezintă establishment-ul și cine-l contestă. Acum, și conservatorii, și liberalii se simt persecutați de ceilalți. Conservatorii se plâng că nu mai au loc de corectitudinea politică pe care vrea s-o impună oculta liberală. Liberalii, pe de altă parte, observă că, oricât de multe seriale feministe și cu minorități ar fi pe Netflix, lumea e condusă tot de bărbați albi de vârstă mijlocie. Probabil că discuția ar trebui să se lămurească începând de-aici.
1.332 de vizualizări
