Nu mor caii cum vor câinii

Într-o bună dimineață i-am atras atenția soțului să se uite la Farfui, calul pe care îl adoptasem după ce o viață muncise la circ. Era un cal bătrân, de rasă însă. Lipitzan, caii albi pe care doar prinții din basme îi mai au. Circarii ne-au spus că e pe moarte, dar când s-a trezit la noi în curte a mai trăit încă zece ani. De-al dracu’, pesemne. Nu mai avea nici dinți, dar molfăia la fânul lui de dimineață până seara, asta când nu se prezenta la fereastra noastră să cerșească banane. Sau morcovi. Sau mere. Mare cal, mare caracter. Nu o dată l-am suspectat că ar fi mai inteligent ca mine. În sfârșit, ne-am uitat la el cum s-a așezat pe iarbă, pentru prima oară, a inspirat, a expirat și sufletul i s-a dezlipit de trup ca o frunză de copac toamna. Frumos… Am plâns de ni s-au umflat ochii, am golit trei sticle de vin sau patru, până ne-am îndurat să punem mâna pe lopată. Și dă-i și sapă. Și sapă. Bașca, începuse să plouă. ”Plânge și natura, bărbate, uite!’’ Săpam de vreo patru ore, de-acum. Subtil, lacrimile noastre începuseră să ia forma unor oftaturi. ”Se vede că erai un cal încăpățânat, dragul de tine, te-ai îndurat să mori, dar nu te lași până nu scuipăm sânge săpându-ți groapa.” Către seară zbieram unul la altul, între o lopată și o altă sticlă de vin. ”Și-ți spusesem că e o idee de rahat să iei calul ăsta acasă, prostule!”

”Alo, urlă mai puțin și sapă mai mult, îmi iese sânge din urechi!”

Într-un final apoteotic, l-am băgat pe Farfui în groapă. Să ne sară ochii din cap de nervi când am văzut că o copită îi rămăsese înțepenită. Calul era în mormânt, dar câtamai piciorul îi ieșea din groapă. Cu toată ura de care eram capabili am pus mâna pe ferăstrăul-putere și i-am retezat gamba. Epuizați, ne-am întors în casă și am deschis o altă sticlă ca să putem sărbători victoria.

Singura persoană care a prevăzut cât de subțire e granița între a fi adorat și detestat un cal e doamna Băsescu. Aici m-a luat. Dar dânsa nu e capabilă să pună mâna pe un ferăstrău. Și nici bărbatul ei.