Numai unu-i consecvent în inconsecvență

Până acum vreo doi anișori, Klaus al nostru, președintele, era de-o consecvență demnă de rasa Holstein în antipesedismul lui de operetă. Se-mbrăca în geacă roșie și dădea cu ordonanțele abuzive de pământ, noaptea, ca tinerii frumoși și liberi. Se-nfoia la pe-se-de care ba făcea înțelegeri cu evreii, ba vindea Ardealul ungurilor. Aplauda libertatea de exprimare a românilor din Suedia, care se adresau națiunii prin plăcuțe, ca vechii sumerieni. Era, ce s-o mai lungim, combinația perfectă dintre Andrei Caramitru, Rareș Bogdan, Grigore Cartianu și Marian „Ceaușescu“.

Și, brusc, peste noapte, când oamenii care-l țin de sfori de atâta vreme s-au săturat de tâmpeniile pe care le-a făcut și le mai putea face, Klaus Iohannis a renunțat la consecvența-i rumegătoare și s-a întors la epoca în care se visa important deținător de portofoliu în guvernele USL. În definitiv, USL-ul ăla n-a fost o idee chiar rea, a început să-și spună președintele și, după ce a repetat asta de câteva ori în fața oglinzii și a examinatorilor, a ieșit și ne-a spus și nouă că cea mai bună variantă pentru România ar reprezenta-o o coaliție între PNL și PSD, o coaliție care să formeze un guvern responsabil, să conducă țara spre stabilitate, prosperitate și progres. Înainte, tot înainte.

Aplauze și urale prelungite, horă mare, unitate, dreptate și frăție, cele bune să se-adune, hop-și-așa.

În umbra stabilității guvernamentale, la adăpostul incompetenței lui Ciucă și a impasibilității DNA-ului, care a fost trimis după vânatul cu coarne prea mari, care deja deranja ecosistemul prin codri în care și vânătorii începuseră să plătească tribut, a început să se ridice, cu ajutorul necesar, o nouă stea, plămădită din stelele de pe mai mulți epoleți, care păreau, în sfârșit, să ajungă la un acord.

Cum nici Iohannis însuși nu credea că Ciucă i-ar putea fi un demn urmaș, în cele din urmă președintele călător a acceptat să-și dea binecuvântarea pentru un președinte comun PSD-PNL. Și nu doar că și-a dat acordul ca PNL și PSD să aibă candidat comun, ci și ca acesta să fie tocmai Marcel Ciolacu.

Urma un an și jumătate de liniște, cooperare și pace în lume, în care hoții se-ntâlneau cu hoții săptămână de săptămână, în ședințele coaliției, în care pregăteau marea întâlnire cu proștii de alegători. De fapt, marile întâlniri cu proștii de alegători, toate cele patru care trebuie să aibă loc anul viitor.

Numai că, în timp ce nimeni-nimic, s-a auzit o rumoare din ce în ce mai deranjantă dinspre Cotroceni. Cică omul consecvențelor supreme s-ar fi răzgândit. Din nou. Cumva, nu se știe cum, Ciolacu nu i se mai pare un demn urmaș. Pentru că, în cele din urmă, un om care-și sacrifică atât de ușor apropiații, pe cei care l-au ajutat în carieră, așa cum au făcut Arsene și Buzatu, este capabil ca pe unul care l-a mai și înjurat, spunându-i „jó napot kívánok“ la televizor, în văzul întregii națiuni, să-l tragă direct pe roată.

„Șefu’ s-a răzgândit. Șefu’ a schimbat macazul“, ciripesc, pe la colțuri, cintezoii liberali, care întrevăd o renaștere miraculoasă a partidului, o alianță salvatoare cu Serviciile, cum s-a mai făcut, o revigorare a capacității de jaf liniștit pe care domnia lui Iohannis le-a oferit-o.

Doar că cintezoii. și alți păsăroi în curs de jumulire uită că-n câteva săptămâni Iohannis intră în ultimul an al celui de-al doilea mandat de președinte. Este exact perioada aia din viața unui om în care nu mai contezi absolut deloc. Iar pentru a-ți dovedi asta, sistemul trece la represalii, lovind în ce ai mai drag. Și, cum case încă n-au fost arestate în România, apropiații bipezi ai președintelui ar trebui să-și ridice privirea deasupra taliei încă președințiale, ca să vadă din timp dacă nu cumva 2024 n-a fost declarat anul Halloween-ului, anul în care mascații au dezlegare să năvălească peste tine în casă oricând au ei chef.