Îmi pun tot mai mult problema fundamentală a omenirii: oare ce-o fi dincolo? Eu nu cred nici în rai, nici în iad și cîteodată îmi imaginez că fiecare om, fiecare ființă se întrupează, după ce-a dat ortu’ popii aici, undeva pentru eternitate, exact cum a fost pe pămînt. Și visez ce frumos ar fi să stai acolo la o tacla cu Napoleon, cu Lev Tolstoi, cu Titus Ozon, cu Marilyn Monroe trează, cu Baudelaire, să-i poți întreba, să le poți zice: „Mon cher Empereur, mai povestiți-ne o dată cum a fost la Austerlitz!”. Sau: „Dragă conte Tolstoi, am văzut-o azi-dimineață în păduricea de-aici pe Aksinia, țărăncuța drăguță cu care-ați avut un copil la Iasnaia Poliana. Vă mai interesează?”. Sau: „Stimate tovarășe Titus Ozon, chiar ați dat la un pariu, de la douăzeci de metri, de zece ori mingea în bară, exact în același loc?”. Sau: „My dear Marilyn, e adevărat că JFK era priapic?”. Sau: „Monsieur Baudelaire, vă văd cam abătut. Îl cunoașteți pe bărbosul acela de acolo, care tocmai v-a făcut un semn? E un poet din România, Mazilescu, și vă cheamă la o vodcă”.
E adevărat însă că poți nimeri și într-un areal, cum se zice astăzi, împreună cu, Doamne ferește, Heinrich Himmler, Caligula, cîinele din Baskerville, vreun membru ISIS sau cu Alexandru Lăpușneanu. Ei, atunci ai cam belit-o!…
Da’ parcă-n România de azi nu e la fel? Niciodată nu știi peste cine și ce dai. Eu, de pildă, am dat azi-dimineață, într-o nișă din subsolul Cotrocenilor, peste un bax de Chivas, plin cum l-a făcut mama lui, ascuns acolo de știu eu cine. Raiu’ pe pămînt, nu alta!
(va urma)
