Plin de metafizică pe cît au fost frații Țarnaev plini de trotil, Băsescu visează să i se scrie pe mormînt numele altora. Vorbim, ca întotdeauna, despre mormîntul politic. Cînd va veni vremea să fie coborît în groapa uitării, cu dreapta și stînga coabitîndu-i încrucișate pe piept, încălțat cu pantofi din hîrtie de dosar, îmbrăcat cu epoleții pe dinăuntru, avînd fălcile legate cu legămîntul-angajament și nările umplute cu vată de calitate, ca să nu-i pută a faptă bună nici după moarte, ei bine, atunci cînd toate astea vor fi îndeplinite, președintele ar dori ca pe piatra lui funerară să-i vadă iscăliți pe alții. Pe Vântu, pe Becali, pe Fenechiu, pe Patriciu, pe Voiculescu, adică pe arestații de ieri, de azi și de mîine, adunați într-un mănunchi dramatic și depuși la căpătîi, ca o faptă de arme, ca un testament de justițiar, ca o operă politică definitorie, egală în rang cu tragerea în țeapă a solilor turci.
Așa cum avarii obișnuiau să-și împodobească gorganele cu stîrvurile foștilor dușmani, tot așa președintele își decorează de pe acum memoria postumă cu capetele foștilor prieteni. Prietenia cu Vântu, expediată într-o parcare, a avut mai multe episoade și mai multe zerouri decît a lăsat Băsescu să se înțeleagă la finala cu Geoană. "Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu!" a fost un episod mai romantic decît au lăsat lacrimile să se înțeleagă și ar fi trebuit să fie mai profitabil decît felul în care au fost distribuite foloasele necuvenite de la statul kazah. Becali e numele unei povești clasice de vampirism electoral, cu ciobănașul mușcat de gît și abandonat în temniță, iar Fenechiu e tot o istorie de amor peste care Băsescu n-a putut trece. N-a putut suporta să vadă Transporturile țipînd în brațele altuia, după ce făcuse cu ele, de la Berceanu la Dobre și Boagiu, atîția urmași. În cazul Voiculescu, avem de-a face cu respectul unuia datorat altuia sub acoperire. Vorbim aici despre lupta comună pentru privatizarea socialismului și împărțirea activelor între activi.
Arestabilii sînt mulți și toți au un trecut personal cu Băsescu. Răzbate multă patimă din relația în doi, ca să nu fi fost, de fiecare dată, ceva serios. Adunați în povestea de iubire ca elementele periculoase în Tabelul lui Mendeleev, acești oameni sînt mai îmbogățiți decît uraniul. Drumul lor spre arest e la fel de sinuos ca tresăririle alcoolice, iar anchetarea lor în libertate oscilează după măsurătorile intenției de vot. Cu ei, Băsescu vrea să intre în istorie pe ușa pe care au intrat boierii decapitați ai lui Vlad Țepeș. Cu ei vrea să lase o dîră tabloidă, ușor de urmărit la jurnalele de crimă și viol. Cu ei vrea să acopere înfricoșătoarea epocă de dezbinare și regres, peste care a domnit ca năvălirile barbare.
Așa, în principiu, ar fi minunat și eroic să-ți arestezi foștii prieteni care fură din buzunarul țării. Dar, dacă te-ai aresta puțin pe tine însuți, nu s-ar fura, oare, mai puțin?
