O grevă la vremea ei

Când a intrat la guvernare, PSD-ul a făcut-o nu pentru că voia să preia vreo responsabilitate, ci pentru că nu-și mai putea permite să-i lase pe ăia din PNL să pârjolească holdele și să otrăvească fântânile în timp ce goleau cu două mâini toate conturile. Anii de experiență i-au învățat pe pesediști că dăunează tuturor să jecmănești totul fără discernământ. Plus că peneliștii se puseseră pe epurări mai rău ca sârbii bosniaci: aveau, n-aveau oameni, goleau mai întâi toată administrația de pesediști și după aia aduceau în loc cam tot ce găseau pe stradă purtând, fie și din întâmplare, culorile partidului. Mai era puțin și ar fi importat funcționari din Ucraina sau ar fi pus miniștri din galeria Petrolului Ploiești, doar pentru că împărtășeau aceeași pasiune pentru galben și albastru.

Doar că PSD nu s-a gândit vreo clipă cu seriozitate să preia guvernarea cu tot cu postul de prim-ministru, mai ales în ultima parte a acesteia, la jumătatea anului preelectoral, cu țara scufundată în datorii, cu criza economică deja instalată, cu inflația cât casele lui Iohannis și cu nivelul de trai la pământ.
Așa că, de pe la începutul anului, PSD tot căuta un motiv plauzibil ca să nu-și asume guvernarea in integrum. Mai întîi au jucat dur la negocierea posturilor care trebuie schimbate la prezumtiva rotativă. Liberalii băleau după niște ministere cu bani mulți. Aveau și au MIPE, doar că acolo-s bani europeni, vegheați vulturește de Kövesi. Le trebuia și le trebuie ceva mai serios, mai național, mai confortabil. Cum ar fi Transporturile sau Dezvoltarea. De aia, PSD a dat foarte clar de înțeles că Transporturile nu se discută, altfel se execută coaliția. Atât de dornici să nu plece prematur acasă sunt liberalii, încât, în cele din urmă, ar fi acceptat varianta asta. Să păstreze PSD Transporturile, să nu le mai schimbe, să rămână și ei cu MIPE, dar să ia Dezvoltarea de la UDMR. Până la urmă, nici nu li s-a părut o idee rea dacă UDMR iese de la guvernare. Mai ales aripa ardeleană a PNL, nu foarte dotată cu inteligență reală, s-a gândit că, la nevoie, ar putea să mai joace puțin și cartea naționalismului.

Așa că, încet-încet, PSD s-a trezit că, de foame și din lăcomie nesatisfăcută, PNL ar fi capabil să accepte chiar și cele mai inacceptabile codiții, la rotativă, numai să ducă mai departe, încă un an și jumătate, traiul liniștit al complicității. PSD avea nevoie de o minune. Una mare, zdravănă, convingătoare. Și, așa cum se întâmplă cu minunile, aceasta a apărut atunci când nimeni nu se mai aștepta: profesorii au intrat în grevă generală chiar la începutul săptămânii în care, pe final, trebuia să se petreacă rotativa.

Trei greve majore a întâlnit Educația românească în ultimii 33 de ani: iunie 1999, ianuarie 2000 și noiembrie 2005. Prima, care a avut loc tot în pragul examenelor naționale din preuniversitar, a fost rezolvată într-o săptămână, cu promisiuni care n-au fost respectate. A doua, după o jumătate de an, a durat cinci săptămâni și a adus o majorare de 80% a salariilor. A treia mare grevă, din 2005, a durat trei săptămâni și nu a dus la rezultatele sperate de greviști. În general, grevele profesorilor s-au cam terminat fără ca aceștia să obțină ceea ce și-au dorit, cu excepția celei din 2000, când CDR-ul încerca, cu disperare, să-și mai salveze existența.

De obicei, sindicaliștii din Educație n-au reușit să prindă mai niciodată politicienii în situații atât de disperate încât să obțină de la ei tot ce le dorea suflețelul. Am putea spune că liderii sindicatelor din Învățământ nu sunt, neapărat, cei mai inteligenți negociatori și nici cei mai inteligenți strategi. Cum se face, atunci, că tocmai acum, după atâta vreme, deși liderii sindicatelor sunt aceiași Nistor, Hadăr & Co, sindicatele din Învățământ dau dovadă, în sfârșit, de inteligență și apucături strategice ieșite din comun? Întrebarea e oarecum retorică, știut fiind că nouă ne plac la nebunie coincidențele bine pregătite.