Există ceva în sărbătoarea Mărțișorului care îi garantează potențialul de a se regenera perpetuu, de a surprinde timpurile și contextele, de a produce mereu noi înmuguriri de mode și sensuri cu semnificație socială, chiar istorică.
În anii ’80, mărțișorarii din zona Universității erau anume cunoscuți pentru umorul și ingeniozitatea lor. Se obișnuia, încă din deceniile anterioare, ca în preajma Universității și a Facultății de Arhitectură (idem în Piața Romană, în preajma Academiei de Studii Economice) să li se permită studenților și tinerilor artiști tutelați de Fondul Plastic să expună mărțișoare grotești, excentrice, uneori purtătoare de mesaje ambigue, subversive. Caracteristici sînt monstruleții exoftalmici din ceramică pictată multicolor, avînd denumiri comice, precum „cocomîrlă” sau „prototiptil” și lăudați cu strigături goliardice, carnavalești, uneori ireverențioase, la limita vulgarității. Mărțișoarele grotești, „studențești”, „alternative” se deosebeau de mărțișoarele „clasice”, acestea din urmă reprezentînd simboluri ale desprimăvărării (flori, fluturi, coșari, păsări călătoare precum barza sau rîndunica etc.), dar le putem privi ca moștenind tradiții mai vechi, ale unor serbări de trecere precum saturnaliile sau, mai încoace, lăsatul secului.
În acord cu optimismul „cosmic” al primelor zile de primăvară, tîrgurile spontane de Mărțișor constituiau pentru români, în apăsătorii ani ’80 (faza terminală a regimului totalitar), enclave ale speranței, ale adăpării de la un fond comun de protecție telurică și încredere.
Putem bănui că regimul totalitar îngăduia atari manifestări populare, în scop de drenaj al umorilor sociale. Februarie-martie constituia perioada unor manifestări populare organizate și controlate de stat, precum „Marea Tragere Loto a Mărțișorului”. Nefiind o sărbătoare creștină, Mărțișorul nu era perceput ca o amenințare ideologică; în plus, era situat „avantajos” în preajma Zilei Femeii (8 Martie, sărbătoare asumată pe plan mondial de mișcările socialiste și feministe). E posibil chiar ca strategii cultural-ideologici ai regimului să fi încurajat serbarea precreștină a Mărțișorului, pentru ca aceasta, în binom cu Ziua Femeii, să contrabalanseze importanța marilor sărbători creștinești ale perioadei (Lăsatul Secului, Mucenicii, Moșii). Astfel, mărțișorarii, tolerați și asimilați micilor meșteșugari, tutelați și monitorizați economic de Fondul Plastic, puteau fi instrumentalizați ca agenți ai unui anticlericalism voios și ai unui tradiționalism popular „legitim”, cu conotații protocroniste.
Apariția tocmai în cadrul respectivei comunități artistic-meșteșugărești a acelui „trăsnit” spirit de frondă, care a participat, în mod greu de cuantificat, dar nu de neglijat, la slăbirea presiunii ideologice și la alimentarea unor oaze de libertate și speranță în plină epocă totalitară, face parte din paradoxurile care contribuie la conturarea unei figuri ambigue, proteice și incontrolabile a mărțișorarului, dar și la forjarea unei tradiții a Mărțișorului ca sărbătoare a libertății, cu accente carnavalești, mereu surprinzătoare, mereu gata să țîșnească dintre cadrele conformismului public.
În ultimii ani, sufocat de Valentine’s Day-ul marketingului global și de contraponderea autohtonistă a acestuia, Dragobetele, Mărțișorul pare să se reafirme ca o sărbătoare subversivă și frondistă. Noile tendințe mărțișorești se arată a fi recuperarea artizanatului de tip homemade (sau handmade), a artelor minore care înglobează creativitate și tușă umană, ca ripostă la serializarea, industrializarea și chinezificarea mărțișoarelor din ultimii ani. Într-un fel, amuletele bricolate manual din macrameu sau ghips par să moștenească farmecul artefactelor de Fondul Plastic din anii rezistenței prin contracultură.
