Nu va fi nici un bust care să-l reprezinte pe Traian Băsescu după moarte. Nu vor fi nici statui în picioare şi nici măcar în patru labe. Nu vor exista pînze care să-i aducă poporului aminte că aşa arăta preşedintele atunci cînd se gîndea cum să mai modernizeze statul pentru procurori şi ofiţeri. Dîra lăsată de el în istoria nefericită a acestor ani n-o să beneficieze de serviciile artei. Nu va fi nici o stradă care să-i poarte numele. Va exista, poate, o dezbatere amuzată în Parlament şi o iniţiativă locală a Primăriei din Murfatlar. Cel mai probabil, statul român nu va cheltui bani pentru a-l restitui memoriei pe Traian Băsescu, prin monumente şi inscripţii. Dăinuirea lui va rămîne, aşadar, în mîna celor care scriu. Şi, vorba lui Nae Ionescu: „Stalin nu e ceea ce crede el, e ceea ce spun eu“.
Există, cu toate astea, posibilitatea unei statui. Mică, din bronz coclit, amplasată undeva, într-un parc public, unde skaterii s-o poată umple de graffiti fără să fie prinşi şi unde porumbeii să-i încărunţească, treptat, chelia. Un bust oarecare şi totuşi uşor de recunoscut, fiindcă aduce un pic cu Franco. Francisco Franco, El Caudillo, dictatorul vizionar al Spaniei, criminalul îmblînzit de istorie, căruia i se trec acum multe cu vederea. Mai întîi, pentru că a murit, şi apoi, pentru că a restaurat monarhia.
Traian Băsescu e încă verde, aşa că, în lipsă de alte idei politice, ar putea reflecta la adevărata reformă a statului. Tema regalităţii, a monarhiei constituţionale, nu numai că ar dezmembra haosul ideologic în care se zbat partidele, dar ar smulge toate verbele serioase din gura adversarilor săi. Să ne îmbătăm puţin cu apă rece, să uităm că preşedintele e naşul unui prinţ fals şi idiot, să uităm că e incult şi mitocan, că a fost colaborator al Securităţii, că a vorbit despre Regele Mihai exact aşa cum vorbea familia Ceauşescu şi că, atunci cînd aude de cultură, scoate Levantul. Să ne imaginăm că e pur şi simplu în criză de idei tulburătoare sau că – Doamne fereşte! – ar vrea să facă ceva pentru ţara lui.
Discuţia despre Rege ar putea începe, de pildă, cu un discurs despre Parlament – o instituţie prea slabă pentru evenimentele prin care tocmai a trecut. Într-un stat puternic, ar zice discursul, e nepermis ca premierul şi preşedintele să-şi tot smulgă unul altuia prerogative. Într-un stat puternic, Constituţia nu trebuie să bată trotuarul şi să urce în maşina unuia după ce a coborît din a celuilalt. Într-un stat puternic, aşa cum vreau să las în urma mea, trebuie să fie o ordine indiscutabilă. Parlamentul are nevoie de mai mult control asupra indivizilor încărcaţi cu putere, iar ăştia trebuie să fie cît mai puţini. O republică parlamentară poate fi trecerea necesară şi subtilă către o monarhie constituţională modernă. Regii fondatori ai României sînt mai prezenţi ca oricînd, prin nevoia publică de ordine, morală şi evoluţie, în imaginarul nostru colectiv. Vă invit să discutăm deschis şi serios această posibilitate de reformă profundă, în consens deplin cu limitele politice interne şi externe ale situaţiei actuale.
După acest discurs, în jur s-ar face tăcere. Ar fi ca şi cum la o petrecere de urîte ar veni Monica Bellucci. În mod sigur, bursa electorală ar deschide pe plus, cu salturi mari ale acţiunilor PDL, care s-ar îngrămădi, disciplinat, în Alianţa Forţelor Regale. Aripa monarhistă a PNL ar fîlfîi fără şovăială, ca o clipire de gene sfioase, dinspre Tăriceanu spre micii absolutişti cu coşuri ai forţelor de dreapta. Regaliştii de ocazie şi protocol din PSD, care s-au dat în stambă la discursul Regelui Mihai, ar flutura şi ei batistele pe şest. Confruntaţi cu o mişcare seismică, încurajată de reacţia populară, de jurămintele lui Băsescu şi de perspectiva demisiei lui, Ponta şi Antonescu ar putea cădea pe gînduri. Apoi – uf! –, ce discuţii s-ar mai încinge despre cum, cînd şi, mai ales, cine să urce pe tron. Nimănui nu i-ar mai păsa că Morar, Kövesi, Maior şi restul coloneilor au rămas neschimbaţi şi că noi n-am intrat în Schengen nici de data asta.
Traian Băsescu s-ar alege cu un avantaj politic nesperat şi, poate, cu puţin noroc, cu o statuie după moarte. Vă promit că o s-o facă Mardale.
Se pare ca proverbele se confirma ….in tara orbilor chioru’ e imparat :))))))