Un taximetrist (care cică dusese la viața lui mulți clienți barosani, „din ăia cu acces la informații…”) mi-a explicat, în decursul uneia și aceleiași curse, cum Iliescu („omul rușilor și al ungurilor”) e de vină pentru Tîrgu Mureș ’90, dar și cum tot lui Iliescu îi sîntem datori că a ținut țara unită, „de nu ne-am spart ca Iugoslavia sau Cehoslovacia”! Mie mi s-a părut ilogic și contradictoriu, dar omul era fericit ca un guru depozitar al unor înțelesuri adînci.
De cînd am început evocarea-maraton a Golaniadei „altfel decît la TV”, am primit de la binevoitori o mulțime de explicații ale fenomenelor de atunci. Cele mai exhaustive rezolvări sînt și cele mai simple: conspirații, urzeli obscure și, mai ales, intervenția omuleților gri, așa-zișii agenți de influență. Acestora li se dau mai multe nume, după situație: infiltrați, securiști, provocatori, instigatori, agitatori, spioni. În decembrie ’89 li s-a zis teroriști și le-au fost puse în socoteală miile de împușcați ai Revoluției. În martie ’90 tot ei, agenții oculți, i-ar fi învrăjbit pe români și maghiari la Tîrgu Mureș. Precum un deus ex machina din teatrul antic, omulețul gri apare din senin, lovește fulgerător și, după ce răstoarnă complet situația, dispare în neant. Luînd în calcul astfel de intervenții extraordinare, poți rezolva orice mister. Mai spectaculos chiar, pentru fiecare mister rezolvat poți genera nenumărate altele. Poți trasa teorii ale conspirației infinite, care să îți satisfacă nevoia de certitudini. Poți trăi fericirea, aproape desăvîrșită, de a deține o înțelegere superioară a istoriei. Așa, precum taximetristul ștabilor acelora „cu acces la informații”, în fond, și ei niște oameni gri.
Ipoteza agenților infiltrați poate rezolva multe mistere ale evenimentelor din Piața Universității ’90. Agenții gri pot fi cei care i-au instigat pe simplii mineri și i-au manipulat, cu tehnici iscusite, să se urce în tren (în garnituri tot de ei puse la dispoziție, conform unui plan neștiut, dar lesne de bănuit), să vină la București, să meargă pe anumite trasee și să lovească pe anumiți oameni. Desigur, nu e o ipoteză de lepădat, numai că rămîne de demonstrat. Dar militanții radicali, cei rămași să manifesteze chiar și după alegerile din mai, cînd toate asociațiile organizatoare se retrăseseră oficial, cînd bucureștenii anti-regim se resemnaseră în fața victoriei lui Iliescu și alor lui, iar studenții reveniseră la cursuri, înainte de sesiune? Este irezistibilă pornirea de a-i eticheta pe toți acei apărători de cauze pierdute drept falși protestatari, presupuși agenți instigatori. E o ipoteză care se leagă bine cu alte fapte: agitația acestor ultrași politici ar explica riposta detașamentelor ad-hoc de oameni ai muncii. E de ajuns ca unul dintre ei să strige lozinci cu Garda și Căpitanul, că fandacsia „elementelor legionare” e gata! Autobuz răsturnat și incendiat? Mîna lor, a omuleților gri! Violențe la Poliția Centrală și la TVR? Totul se explică prin instigarea cea gri, ambiguă și insidioasă. Bine, dar victimele? Că doar n-a fost un blat cu totul, o cascadorie cu sînge fals? Nu, vine răspunsul, au fost destui naivi s-o creadă, dar, infiltrați printre naivi, he-he-he, se aflau tot pîrdalnicii de agenți.
Infiltrarea asta introduce indefinite tonuri de gri: cîți dintre greviștii foamei (rămași pînă în 13 iunie la corturi) erau în realitate agenți? Cum procedau? Se mai duceau pe ascuns peste drum, la Ministerul Agriculturii, să înfulece o ciozvîrtă? Sau erau antrenați să reziste – cum ar veni – „în condiții vitrege”? Care e granița dintre ipoteză și fantezie? Dintre scepticism și paranoia?
Multe dintre aceste mistere sînt sau vor fi elucidate de istorici. Și, pînă s-o facă ei, Justiția are încă destule în lucru. E-book-ul meu de memorie socială Bîlciul Universității (Humanitas, 2013) e departe de de atari ambiții. În el etnografiez, printre altele, starea de bănuială a foștilor participanți, susceptibilitatea pe care s-a întemeiat Golania. Căci da, prin spiritul de solidaritate și concordie al Pieței, pe care l-am evocat în primele episoade, s-a (vorba aceea…) infiltrat și un permanent fior de suspiciune față de un ipotetic „dușman din umbră”.
Sînt relatate cazuri de provocatori ostentativi, pe care nimeni din grupul manifestanților nu-i cunoaște. Îmbrăcați elegant, cu atitudine strident disprețuitoare, îi admonestează pe „golani”, îndemnîndu-i „să lase scandalul” și „mai bine să muncească”. Unii dintre manifestanți ripostează vehement, alții sar la ei gata să-i pocnească, ceea ce – atenție! – ar fi încălcat principiul nonviolenței și ar fi discreditat manifestarea. De aceea, liderii mai mult sau mai puțini formali ai mișcării se grăbesc să intervină în aplanarea diferendului. Orice intrus, orice corp străin e izolat ca-n carantină.
Diverse subscenarii pot țîșni de aici. Dacă tocmai cei mai zeloși, care se reped să-l admonesteze pe instigator, sînt pe blat cu el? Și atunci, nu trebuie și aceștia ținuți sub observație? Dintre protestatari, care e mai suspect: indiferentul sau extaziatul?
Există apoi cazul manifestanților dandy, care se gătesc – „ca de mers seara la Operă” – pentru Piața Universității. Unul dintre ei mi-a povestit cum această cochetărie aparte i-a atras bănuieli din partea unor manifestanți mai modest îmbrăcați: nu cumva dichisitul ăsta e un securist?! „Noroc că aveam un prieten, cunoscut de toți, care a garantat pentru mine!”
Dar cei mai mulți dintre provocatori nu au un dress code, se integrează cameleonic în peisaj: tocmai ăsta e talentul lor, să treacă neobservați, pentru a putea destabiliza mai ușor mișcarea. Și atunci? Recunoașterea, familiaritatea, încrederea reciprocă devin la fel de importante pentru manifestanți ca și pancartele sau sloganurile. Desigur, există asociațiile organizatoare (GID, Alianța Poporului, Liga Studenților etc.) care își atribuie, printre altele, și gestionarea pericolelor. Dar mai interesant sociologic este felul în care mulțimea, ca un organism unic, își secretă propriile reguli de autoprotecție și de autocontrol, propriul cod de ordine interioară.
Printr-o logică asemănătoare apare, după o vreme, regula strîngerii gunoaielor înainte de plecare. După mai multe nopți de serbări goliardice cu cîntece și scandări voioase, s-a constatat că rămîn imense urme detritice, pe care trebuie să le strîngă în zori gunoierii, dar care nu scapă răuvoitorilor reporteri din TVR și de la ziarele Puterii, mereu în căutare de subiecte denigratoare. Niște agenți gri și aceștia: dezinformatori, manipulatori, deformatori ai realității. De aceea, pentru a nu le da apă la moară acestor reacționari, trebuia ținut curat, trebuiau menținute decența și civilizația.
Starea de libertate era clădită pe reguli. Momentele de participare nemijlocită la pulsul demos-ului se bazau pe vigilență. Fericirea avea ca pandant gri încordarea.
7 vizualizări
