Demult, Iusuf, un negustoraş turc, pleacă din portul Kavalei la Ierusalim, cu daraveli. Se urcă pe o corabie şi cînd îşi caută şi el un loc pe punte să se pripăşească, pe cine aude strigîndu-l? Pe vecinul lui Aron, negustor ovrei, care-l roagă să-i ducă la Ierusalim un sac cu haine pe care să i-l dea fratelui său, Şumen. Iusuf ia sacul. Corabia pleacă şi cînd îşi face Iusuf culcuş de noapte, sacul numai bun să-şi pună capul pe el. Adoarme el şi visează că mînca lucru sărat. Poate de la aerul mării se cugetă turcul a doua zi de dimineaţă. Bea cafea, fumează ciubuc, dar tot îi venea un miros plăcut de sărătură. Mai fusese Iusuf pe mare. Nu-i mirosea ca acum. Adulmecă el sacul lui Aron. De-acolo venea ce venea. Dezleagă sacul, de vreo 20 de oca, şi înăuntru, pastramă. Pastramă trufanda.
Scoate turcul cuţitaşul şi-şi taie o bucăţică, de gust. Bună pastrama! Şi se gîndeşte el că vecinul, de zgîrcit ce era, îi spusese că în sac erau haine, să nu se îndemne el să guste. Şi cît ţine călătoria pe corabie pînă la Iafa, mănîncă Iusuf la pastramă, mai şi vinde cu paralîcul, iar după ce-o termină, mai gusta de alţii pastramă, dar mirosea sacul lui Aron – aia patramă! La Ierusalim, ce să se mai ducă la Şumen cu sacul gol. Socoteşte turcul să-i plătească acasă lui Aron ce era de plătit şi să-i mai comande nişte pastramă din asta.
Cînd ajunge Iusuf înapoi la Kavala, dă cu ochii de Aron, care-l aştepta în port. Bine, bre, de nu mi-ai spus că în sac era pastramă, nu haine? Şi începe Iusufsă-i povestească ce şi cum. Vecinul lui păleşte: „Ai mîncat pe tată!” şi se trînteşte la pămînt şi-şi smulge părul din cap. Iusuf: „N-auzi, bre, că-ţi plătesc?” „Ce să plăteşti? Pe tată!” şi-l trage turbat la cadiu, de-l ia pe Iusuf bănuiala că s-a scrîntit ovreiul.
La judecată, tot aşa, turcul se oferă să plătească pastrama, celălalt nimic: „L-a mîncat pe tată!” Cadiul îi pune să vorbească pe rînd. Mai întîi îşi spune Iusuf povestea. Apoi vine şi explicaţia lui Aron. Tatăl său, Leiba Grosu, cînd a murit, i-a cerut să-l îngrope în pământul sfînt de la Ierusalim, să putrezească acolo. El ce s-a gîndit: oasele tot nu putrezeac. Le-a îngropat aici. Iar carnea a făcut-o pastramă şi i-a dat-o în sac lui Iusuf s-o transporte la Ierusalim. Şi el l-a mîncat pe tată!
Cînd aude turcul, îl taie de la lingurică şi începe şi el să se plîngă cadiului, că l-a făcut ovreiul să se spurce, mîncînd carne de om.
Pricină grea! Chibzuieşte cadiul şi decide. Turcul să-i plătească lui Aron, la preţul zilei, pentru 20 de ocale de pastramă prima, iar ovreiul să-l despăgubească pe turc cu 20 de lire fiindcă pastrama nu era de oaie, ci de cu totul altceva. Apoi i-a dat afară pe amîndoi cu o vorbă scurtă, turcească.
Mă rog, aşa ceva nu se poate întîmpla decît în poveşti. Mai nou însă, te duci la prăvălie şi una crezi că ai cumpărat şi cu totul altceva consumi, sub numele de produse tradiţionale, inclusiv pastramă care, înainte de a fi căpătat acest nume, a fost carne proaspătă care a zăcut prin galantare. Şi dacă n-a fost metamorfozată în salamuri a devenit pastramă prima.
1.570 de vizualizări
