Cu universitarul, criticul literar și cercetătorul Paul Cernat despre româneasca dispariție a rușinii, despre devalorizarea doctoratelor, despre fabricile noastre de diplome, despre traficul cu lucrări de doctorat, despre toxicitatea mediului politic și despre mandarinii bovarici, care s-au lăsat folosiți de politicieni, din lumea intelectuală autohtonă. Un instantaneu critic de o amară luciditate.
Cristian Teodorescu: De ce nu mai funcționează rușinea ca frînă în România? Rușinea de a plagia, de pildă.
Paul Cernat: Pentru că nu mai funcționează cum trebuie (sau nu mai au impactul necesar) instanțele care ar trebui să-i facă să se rușineze. Pentru că rețelele de complicități sînt prea întinse, și-i compromit uneori chiar pe unii care trec drept integri. Antropologii ultimelor decenii vorbesc despre „culturi ale vinovăției“ și despre „culturi ale rușinii“. Cei care trăiesc într-o cultură a rușinii sînt cei ce se feresc de opinia publică sau de „gura satului“, iar cei care trăiesc într-o „cultură a vinovăției“ sînt cei care au interiorizat conștiința păcatului sau a culpei. Or, societatea românească de azi nu e nici măcar o cultură a rușinii. E o cultură a lui „lasă, frate, că merge și așa“ sau a lui „care-i problema?“.
C.T.: Cunosc pe cineva care și-a luat doctoratul cu brio, totuși nu-i place să vorbească despre subiectul doctorat. Cum vine asta?
P.C.: Din păcate, doctoratul nu mai e privit, în România de azi, ca o sursă de prestigiu decît pentru cei care și-l însușesc fraudulos. Există mai multe explicații aici. Pe de o parte, de cînd cu sistemul Bologna, el e văzut ca o primă treaptă importantă într-o carieră științifică, nu ca o culminație a acesteia, cum fusese în deceniile anterioare. S-a ajuns astfel la o devalorizare prin proliferare prost controlată. Problema e că masificarea doctoratelor a produs, la noi, mecanisme sofisticate ale fraudării și imposturii. În lumea politică autohtonă funcționează adevărate rețele de fabricare la negru a tezelor doctorale, fenomen similar cumpărării de titluri boierești la jumătatea secolului al XIX-lea. Așa stînd lucrurile, de ce să te mai mîndrești, azi, cu un doctorat obținut pe bune, la nivel de excelență? Și în fața cui? Cel mult, în fața colegilor de breaslă, în nici un caz a publicului larg.
C.T.: Ce părere ai că sîntem fruntași în UE la numărul de universități pe cap de locuitor și codași la numărul de absolvenți de studii superioare?
P.C.: De la începutul anilor ’90 au început să apară, în condiții pe care nu le mai comentez, așa-numitele fabrici de diplome – universități particulare sau universități de stat din provincie, reunind de regulă profesori care nu și-au mai găsit locul în altă parte sau care au vrut să cîștige mai mulți bani. Ele erau, în realitate, niște afaceri în care calitatea pregătirii a fost prima sacrificată, iar adaptarea lor superioară la noua ordine economică (finanțare pe cap de student în detrimentul exigenței selecției) a pus presiune pe întreg sistemul de învățămînt superior. Treptat, numărul absolvenților de liceu s-a redus, mulți elevi au renunțat să se mai înscrie la bacalaureat, iar o mare parte din cei care au intrat la facultăți (indiferent de tipul și calitatea facultății) au abandonat studiile pe parcurs. Unii și-au dat seama, probabil, că nu e de ei și au optat pentru job-uri lucrative, firmele asigurîndu-le pregătirea necesară. Poate că nici oferta facultăților nu i-a motivat. Alții au plecat din țară ori au abandonat studiile nemaiavînd resurse financiare din care să se întrețină. Costurile s-au dovedit a fi, pentru ei, mai mari decît beneficiile, așa că…
C.T.: De ce crezi că mulți absolvenți de liceu intră în afaceri cu gîndul să facă și studii superioare… dar mai tîrziu?
P.C.: Pentru că în afaceri studiile superioare sînt – din punctul lor de vedere – dispensabile: ceva care eventual dă bine, dar nu mai mult.
C.T.: E coadă la facultățile de drept și la cele de administrație. La Politehnică, mai pe sponci. O să devenim o nație de avocați și de manageri?
P.C.: Spiritul de turmă, oportunismul și mimetismul sînt foarte răspîndite la noi. Dacă află că „se cere“ pe piață cutare sau cutare domeniu, că prin intermediul lui „se fac bani“ și „reușești în viață“, toată lumea dă buzna într-acolo. Fenomenul nu-i deloc nou: încă de la formarea statului român modern am avut un aparat de stat sufocat de o birocrație parazitară, în care avocații și funcționarii dădeau tonul. În perioada comunistă, centrată pe industria grea, majoritatea elevilor se duceau, normal, spre Politehnică. Azi, noua ordine economică – putem să-i spunem cum vrem – are nevoie de juriști și manageri – aș adăuga: și de mulți PR-iști, „experți în comunicare“ și „trainer-i“ de tot felul. Numai că o societate nu poate funcționa doar cu așa ceva. Ea are nevoie de oameni calificați în cît mai multe domenii. O „nație de avocați și manageri“ e, de fapt, un nonsens.
C.T.: A început să-mi fie frică de reformele în educație. Ție?
P.C.: Eu, recunosc, deși mă consideram cîndva reformist, am ajuns alergic la cuvîntul «reformă», mai ales în educație. De fiecare dată cînd îl aud, mi se face frică: știu că anunță răsturnări iresponsabile (menite să schimbe un grup de interese cu altul), haos instituțional și o instabilitate care ajung să strice tot ce mai funcționa cît de cît. Așa că, vorba lui nenea Iancu, „a se slăbi“. Pledez, mai degrabă, pentru schimbări discrete, dar eficiente la nivel de evaluare: acolo e, de fapt, buba.
C.T.: De ce-or fi tot mai puțini intelectuali cu prestigiu la noi în politică?
P.C.: Imediat după Revoluție, ne aducem aminte, mulți intelectuali s-au implicat în politică, invocînd lipsa unor noi politicieni de meserie; apoi s-au lăsat păgubași, după ce și-au abandonat o vreme carierele, fără să izbutească mare lucru. Unii, în perioada președinției lui Băsescu sau mai înainte, și-au făcut iluzii că pot accede la pîrghii de putere și influență în stat, punîndu-și în aplicare, prin intermediul partidului prezidențial, agenda ideologică de cabinet. Numai că sistemul i-a folosit ca pe niște vehicule de imagine, apoi s-a debarasat de ei cînd au devenit uzați. Mai nou, unii „activiști ai idealismului“ postdecembrist s-au angajat în favoarea unor partide noi, declarat reformiste, care dădeau, pentru ei, ora exactă a occidentalizării, dar care, odată ajunse la guvernare sau în administrație, s-au dovedit, dacă pot spune așa, mai dezastruoase decît vechii dinozauri. Din păcate, elitele noastre intelectuale s-au complăcut adesea în atitudini de mandarini bovarici, pentru care marea masă a populației era „înapoiată“ – și, oricum, nu-i merita. Nu-i de mirare că imaginea lor a devenit una de legitimatori ai Puterii și de profitori ai politicului. Personal, cred că intelectualii de prestigiu n-au ce căuta în politică – decît dacă-și lasă profesia de bază deoparte. Ei pot avea o voce în societatea civilă sau la diverse niveluri de reprezentare culturală, pot fi consilieri sau experți guvernamentali, dar cei care-și respectă meseria și vocația nu au de ce să-și piardă timpul, sănătatea și prestigiul lăsîndu-se compromiși prin intrarea la vîrf într-un mediu periculos și toxic, vămuit de servicii secrete sau de alte rețele de putere.
