Om cu gîndire temeinică și analiză calmă, criticul și universitarul Paul Cernat crede că, după cum merg lucrurile, în România vom avea nu numai un stat eșuat, cum s-a exprimat un fost profesor de fizică devenit președintele țării, ci și o societate eșuată, ceea ce ar fi cumplit de nasol. În ceea ce privește conflictul planetar de care se teme Paul Cernat – e unul economic. Dar cîte conflicte militare n-au început de la certurile economice!
Cristian Teodorescu: Nici nu s-a potolit bine pandemia și Putin întoarce lumea pe dos cu invazia lui. Ce spun studenții de la Universitatea din București despre judokanul de la Kremlin?
Paul Cernat: Din discuțiile colaterale pe care le-am avut cu unii dintre ei despre războiul din Ucraina și implicațiile lui, am constatat că sînt destul de informați și, mai ales, foarte îngrijorați. Îngrijorarea cea mai puternică am perceput-o la studenții din Republica Moldova, ceea ce e absolut firesc. Ei sînt cel mai aproape de ochiul ciclonului.
C.T.:Ai întîlnit și tu din ăștia care zic „Zelinski e de vină!“? Că pe net sînt destui.
P.C.: Oho! În vreme ce Putin e un îngeraș în legitimă apărare, care-i salvează pe ucraineni de propriul fascism antirus… Fiind însă mai reflexiv, încerc să înțeleg fenomenul dincolo de cazurile – cum să le spun? – bizare. Pe de o parte, la fel ca în cazul antivaccinismului militant, avem de-a face, cred, cu aversiunea unora față de globalizarea „progresistă“, tradusă prin refugierea bigotă în orice i se opune. Iar cum Putin le lasă impresia că luptă cu ea, în numele unui clamat suveranism conservator și creștin (ca și Trump, de altfel), mulți i se aruncă orbește în brațe, fără să-și pună problema că, în cazul unui regim putinist, ar fi sacrificați. Nu vreau să cred că majoritatea oamenilor ăstora mor de dragul lui Putin, însă au un puternic resentiment antioccidentalist, care-și are, desigur, explicațiile lui. Există, pe de altă parte, și o altă categorie, onorabilă intelectual, de pacifiști care încearcă să judece situația relativist sau „Realpolitik“, chiar dacă unii pot vedea în poziția asta reeditarea disputelor teologice despre sexul îngerilor în Constantinopolul asediat de otomani. Pînă la urmă, sînt dezbateri firești într-o societate liberă, care n-ar trebui să ne sperie. În plus, ar fi regretabil ca, în numele luptei antiputiniste, democrațiile liberale mai slabe de înger, ca a noastră, să ajungă să interiorizeze, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, exact ceea ce pretind a respinge; mă gîndesc la pericolele, deseori invocate, ale militarizării sferei publice în numele amenințării războiului sau la suspectarea oricărui protest social, pe motiv că „acum nu e momentul“ și e mîna rușilor. Altfel spus: atenție la eventualele instrumente ale lui Putin, dar și la capcana putinizării „soft“ în numele antiputinismului, de care profită tot felul de șmecheri.
C.T.: Pînă acum patru luni urmăream toți ultimele știri despre COVID-19, acum, ultimele știri din Ucraina și din Rusia. Cum e să faci carte în asemenea vremuri?
P.C.: Lumea a fost prea mult timp traumatizată, iar acum a obosit. Există un fel de febră a recuperării normalității, inclusiv la nivelul reluării fără restricții a cursurilor. Nu poți trăi la nesfîrșit ascuns în galerii de teama virusurilor sau a războiului. Cum ni se tot repeta – cu o expresie care, personal, nu-mi place – o să mai trăim cu ele; sau, altfel spus, o să negociem cu ele. Vor apărea vaccinuri și medicamente adaptate noilor variante virale, virusul a devenit deja mai slab, societatea are mai mulți anticorpi, sistemul medical e mai pregătit. Mulți dintre colegii mei continuă probabil, chiar la această oră, să se (re)infecteze, la fel și destui studenți, dar viața își urmează cursul. Cît despre război – există oricînd posibilitatea ca el să degenereze, inclusiv printr-un „accident“ nuclear (cu sau fără ghilimele), dar de făcut se face carte chiar și în Ucraina asediată. În opinia mea, tocmai păstrarea, pe cît posibil, a acestei normalități fragile, dar necesare e de natură să ne facă mai responsabili. Pentru că, dacă ne blocăm în logica panicii sau a mobilizării generale, sîntem pierduți. Pînă la urmă, proximitatea pandemiei și a războiului, a războaielor văzute sau nevăzute, a făcut ca și învățarea să aibă un caracter mai implicat, ceea ce, mă grăbesc să adaug, nu e deloc rău.
C.T.: Oligarhii lui Putin și politicienii ruși care-i cîntă în strună laudă măreția Măicuței Rusia, dar își trimit progeniturile la facultate în Occidentul corupt. Cum ar zice Arghezi, „una vorbesc, alta fumează“?
P.C.: Nimic nou sub soare… Pe de o parte, Occidentul începe să realizeze cît a greșit prin politica sa de „business as usual“ cu Rusia și oligarhii ruși, în speranța că îi va atrage pe propriul teren. Pe de altă parte, Rusia are deja o problemă – cum să-i zic? – identitară în urma ruperii relațiilor cu Occidentul (de care a și profitat copios), iar bascularea exclusiv spre piețele extraoccidentale și spre o Asie Centrală dominată economic de China nu va fi nici ușoară, nici suficientă pentru ambițiile sale. Nu poți să seduci doar prin frică, printr-un hard power care și ăla scîrțîie. De bine, de rău, URSS avea un soft power internaționalist, cu care o vreme a atras multă lume. În schimb, Rusia lui Putin încearcă să sperie cu agresiuni militare, șantajînd cu resursele energetice și arsenalul nuclear, ambalîndu-și propriul imperialism într-un suveranism conservator care nu are de oferit decît poze macho, oricît ar încerca să speculeze vulnerabitățile adversarilor strategici. În condițiile astea, e greu cu măreția pe scări… Din păcate, nici Occidentul nu pare să se simtă prea bine, cu clivajele lui. Mă tem că războiul din Ucraina nu e decît avanscena unui conflict planetar, în primul rînd geo-economic (Doamne ferește să nu devină și militar!), care va opune „Vestul și restul“ și din care cine știe cum se va ieși.
C.T.: Dacă mîine vine vreo studentă refugiată din Ucraina să se înscrie la cursurile de la Universitatea din București ce-ar trebui să facă?
P.C.: Presupun că același lucru ca o viitoare studentă din România – probabil, cu condiția învățării satisfăcătoare a limbii române, sau prin intermediul limbii engleze, nu știu. De altfel, cred că asemenea cazuri deja există, nu știu cît de numeroase. Mi-ar face plăcere să aflu că vom avea astfel de studente și la Litere.
C.T.: Vorbim de digitalizare și despre cît de deștepți sîntem noi, în timp ce 42% din elevii din România sînt analfabeți funcțional. Adică, la un caz de ceva, carne de tun. Nu e un pic înfricoșător?
P.C.: Nu doar un pic… Mi-e și rușine să mai aduc vorba de „România educată“ sau, în general, de „o să“-urile cu care decidenții se zbat să fardeze un eșec sistemic, cîrpind și schimbînd din mers tot felul de mecanisme inerțiale, de nu mai înțelege nimeni nimic. Pînă la digitalizare, marea problemă a învățămîntului românesc actual stă, de fapt, în demotivare și în decalajele socio-economice uriașe – între populația săracă și clasa de mijloc sau de sus, între rural și urban etc. Avem doar 18% școli cu cabinete medicale, față de 90% înainte de 1990 (alte comparații nu fac…). Faptul că abandonul școlar e uriaș, că sub 2% din elevii din mediul rural ajung, din motive economice, la universități (indiferent de nivelul universităților), că profesorii sînt tot mai nemotivați pentru a lucra în zone sărace e de natură să ne alarmeze, iar rezultatele testărilor din ultimii ani nu arată o îmbunătățire a nivelului general, dimpotrivă. Dacă vom continua să judecăm învățămîntul românesc exclusiv după „oazele“ sale fericite sau după fanteziile clasei de mijloc, dacă nu va fi introdusă, inteligent și eficient, o altă politică de finanțare, motivare, evaluare și selecție, vom avea nu numai un „stat eșuat“, ci și o societate eșuată, tot mai vulnerabilă. Pentru că, în măsura în care mai funcționează, învățămîntul ca „ascensor social“ te trimite azi mai ales în afara României. Nu ne rămîne decît să ne revenim, cum se spune, „din pumni“. Dar va trebui să lucrăm mult pentru asta.
