PAUL CERNAT: „Să încercăm să ne înțelegem unii pe alții, să depășim logica belicoasă de bantustan activist”

E unul dintre cei mai activi și mai prețuiți critici de întîmpinare de la noi. Universitarul Paul Cernat a publicat deopotrivă cărți de istorie a literaturii române, studii teoretice și un roman fantasy în colaborare cu Andrei Ungureanu.

Cristian Teodorescu: Un critic venerabil spune că tinerii critici literari nu se mai ocupă de întîmpinarea noilor apariții. Așa e?

Paul Cernat: Într-un fel, da (excepțiile confirmă regula). Poate ar fi bine să ne întrebăm însă de ce se întîmplă asta. Poate ar trebui să ne întrebăm pînă unde se mai întinde azi credibilitatea și audiența revistelor Uniunii Scriitorilor, de ce au dispărut atîtea reviste culturale independente, de ce s-a devalorizat (la propriu și la figurat) critica de întîmpinare a literaturii române „la zi”, de ce s-a parohializat și s-a clientelizat în halul în care vedem cu toții. Nici noi critici literari tineri nu prea mai apar de la un timp, iar cînd apar, sar direct în brațele teoriei, că-i mai trendy și (cică) mai degrabă exportabilă. Dacă săpăm după explicații ajungem, inevitabil, la motivații economico-politice, de statut social sau instituțional, deloc străine de presiunile globalizării. Probabil, cînd probozeam etatismul comunist în anii ’90, ar fi trebuit să ne amintim de vorba: „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se-ntîmple”. Acum culegem ce-am semănat. Ar trebui să ne bucurăm: sîntem în sfîrșit sincronizați, nu?

C.T.: Care e publicul de azi al criticii literare?

P.C.: Greu de spus. Ar fi, mai întîi, ce a rămas din lumea literară activă, scriitorii și specialiștii (colegii) interesați, eventual oameni „general cultivați” din domenii conexe literaturii (științe umane, sociale, politice). Criticii tineri sau încă tineri au început să scrie tot mai mult pentru peer review-uri, pentru a obține „puncte” la CV într-o tehno-birocrație internațională pe cît de obtuză și autosuficientă, pe atît de agresivă. Bun, am înțeles, nu mai rentează vechiul rol în care criticul lucra pentru omologarea scriitorilor în canonul „național și universal”, multora li se pare înapoiat, discriminator sau totalitar de-a binelea, prin comparație cu agenda multiculti supranațională. Tare mi-e teamă însă că ne furăm căciula și nu mai știm, nu mai vrem sau nu mai putem să ne apărăm credibil domeniul. În definitiv, publicul criticii literare nu poate fi despărțit de publicul literaturii de azi. Ambele trebuie reconstruite, ceea ce e al naibii de greu. Nu și imposibil.

C.T.: Sînt o sută de ani de la Marea Unire. Ce-a însemnat ea pentru literatura română?

P.C.: A însemnat trecerea de la minoratul post-junimist la majorat. Adică de la o literatură care nu era doar una „a provinciei”, a „minorului”, a „învinșilor și inadaptaților”, ci și provincială, minoră, epigonică, inaptă pentru provocările modernității, la o literatură competitivă, diversă și consistentă: un adevărat boom, încurajat de dezvoltarea economică a unui stat național-liberal cu o populație dublată și de un public mult mai numeros, conectat și mobil. Dacă la 1900 proliferau nuvela, schița, critica ideologică și poezia epigonică, în anii 1920-30 romanul e în top, iar poezia, critica, eseul cunosc o efervescență fără precedent. Cu toate disfuncționalitățile și crizele ei, Marea Unire a produs, de fapt, o literatură (cultură) emergentă, de bună calitate. Dar și înflorirea (comparabilă) a literaturii din anii 1960-1980 a avut „la bază” tot un proiect național unificator: cel al liberalizării post-staliniste. Întreb, deloc retoric: mai avem nevoie azi de un proiect pe măsură sau ne ajunge unificarea „planetei”?

C.T.: Un paradox trist: Basarabia, prima care s-a unit cu România, se află azi dincolo de graniță. Scriitorii români din Republica Moldova cum trebuie priviți azi, ca autori de limbă română din altă țară sau ca scriitori români pur și simplu?

P.C.: Din punctul meu de vedere, ca scriitori români, deși cu un statut… particular. Să mă explic. Pe de o parte, din 1812, Basarabia a avut alt tip de statalitate: mai întîi una colonială (de gubernie imperială rusească sau de republică sovietică), apoi independentă, apartenența la România reprezentînd doar o scurtă paranteză interbelică. Pe de altă parte, Republica Moldova e un stat de limbă oficială română (povestea cu limba moldovenească a fost o glumă politică proastă), iar scriitorii basarabeni care au contat, în secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX (Donici, Stamati, Russo, Stere ș.a.) s-au impus în literatura română. Mai mult: în perioada comunistă și, cu atît mai mult, în cea postcomunistă, a existat și există o conștiință, devenită dominantă, a apartenenței la literatura română, ceea ce face problematică o eventuală analogie cu literatura germană față de cea austriacă, franceză și olandeză față de valonă și flamandă, engleză față de americană sau australiană ș.a.m.d. Diferența regională e importantă, ca și cea statală, dar nu întotdeauna decisivă: la urma urmei, înainte de Unirea din 1859 și, mai apoi, de cea din 1918, fără a mai vorbi de alipirile teritoriale intermediare (Dobrogea, Cadrilaterul), scriitorii români erau oare în primul rînd munteni, moldoveni, dobrogeni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, basarabeni (sau, de ce nu, otomani și austro-ungari)? Identitatea e, în fond, și o problemă de opțiune sau de asumare.

C.T.: Despre tinerii intelectuali interbelici s-a spus la un moment dat că nu mai aveau un ideal național pentru care să lupte, ceea ce pe unii avea să-i coste…

P.C.: Asta o spunea tînărul Mircea Eliade, în manifestul său generaționst din 1927 (Itinerariu spiritual), și la momentul respectiv avea dreptate. De fapt, susținea că literatura română nu mai era subordonată, după 1918, unui ideal politic unificator, ci devenise, în sfîrșit, liberă să-și dezvolte în mod autonom creativitatea, calitatea, competitivitatea. Ironia tragică a istoriei a făcut însă ca Eliade și o mare parte a congenerilor săi să se angajeze, după nici un deceniu, în slujba unui ideal (ultra)naționalist care, departe de a scoate România din minorat (cum sperau ei), a aruncat-o într-un dezastru.

C.T.: Între cele două războaie mondiale, Rebreanu scria în jurnalul său că nu exista casă de la țară unde să nu se afle măcar o carte de-ale lui. Poate că Rebreanu exagera, erau și destui analfabeți în România, dar acum sînt îngrijorător de multe case la țară unde nu există nici măcar o carte, plus creșterea periculoasă a analfabetismului. Cum vine asta?

P.C.: Păi, vine. Inclusiv publicul revistelor noastre de profil a ajuns comparabil, numeric, cu al Convorbirilor literare de pe vremea Junimii lui Maiorescu. Uite că progresul tehnologic pe scurtătură și consumismul primitiv, de periferie, au venit la pachet cu creșterea alarmantă a categoriei „iliteraților” și a analfabetismului funcțional. Degeaba înjurăm odioasa dictatură comunistă dacă am aruncat, odată cu apa murdară, și copilul din copaie. Centralismul etatic avea avantajele lui, ca și învățămîntul de cultură generală, ca și politicile publice de încurajare (fie ele și cu finalitate propagandistică) a lecturii, prin intermediul căminelor culturale sau „luna cărții la sate”.

Pentru absolvenții de elită ai facultăților de Litere din anii 1980 repartițiile au reprezentat, desigur, o traumă asimilată revoluției culturale a lui Mao, dar pentru elevii de la țară și din orașele mici au reprezentat, fie că ne place s-o recunoaștem sau nu, o șansă. Problema e ce am pus, ce punem în loc, și cui folosește asta. Cum se face că tinerii din mediul rural ajung la facultăți în proporție de sub 2%? De ce s-a prăbușit numărul bibliotecilor publice și al librăriilor în toată țara? Dar presa print și sistemul de difuzare? Pînă la urmă, tot la economie și la politicile publice inexistente sau dezastruoase (pe fond de comoditate iresponsabilă, rapacitate, incompetență și contraselecție clientelară) ajungem.

Dacă marile investiții în inteligență și performanță se fac în școli din afara țării, și prea puțin sau deloc în interiorul ei, elevii și studenții de elită vor migra inevitabil (celebra fugă a creierelor), iar dacă n-au condiții de inserție socială „acasă” de ce s-ar întoarce? Mai ales că responsabilitatea națională pare a fi devenit, pentru foarte mulți, o relicvă demagogică. Pentru a produce consumatori pe o piață de desfacere, masă de manevră sau furnizori de forță de muncă ieftină nu-i nevoie de prea multă cunoaștere, ci de propagandă, iar între un învățămînt reproductiv-sclerozant, rezidual, și un anarho-pseudo-reformism hedonist și iresponsabil (reflexe ale unui naționalism și, respectiv, globalism deopotrivă provinciale, contraproductive) nu e nimic de ales în mod rezonabil.

C.T.: Ne certăm, ne împăcăm, dar dincolo de aceste întîmplări de parcurs ce ar trebui să ne lege – în afară de lozinci – apropo de proiectul de țară?

P.C.: Pompos spus, ar trebui să ne lege conștiința apartenenței la un destin comun. Dar, ca să ne lege, ar trebui să ne acceptăm așa cum sîntem, să ne contextualizăm lucid și să ne asumăm pragmatic condiția, să încercăm să ne înțelegem unii pe alții, să depășim logica belicoasă de bantustan activist, alimentată adesea de oportunism feroce și frustrări atroce, să ne mai temperăm ura de sine, autodenigrarea păguboasă și țîfna autosuficientă. Din păcate, sîntem parohializați la extrem, blocați în bulele noastre ca într-o babilonie de hater-i fără orizont sau ca în proza „Algazy & Grummer” a lui Urmuz, în care cei doi combatanți se mănîncă unul pe altul pînă nu mai rămîne nimic din ei, dar Algazy termină mai întîi…

C.T.: Cum ți se pare că se mișcă literatura română la o sută de ani de la Unire?

P.C.: În reflux.

C.T.: Dar noi, autori, cititori și ceilalți?

P.C.: Între „Skate or die” și „Scapă cine poate”.