Critic literar și universitar strălucit, Paul Cernat spunea undeva că nu-i place să fie previzibil. Dar asta cu o sănătoasă doză de bun-simț și cu o luciditate care se aplică și propriei sale persoane. Admite că e subiectiv, dar izbutește să nu fie umoral în judecățile sale literare, convins fiind că adevărații critici literari fac politica valorii, nu politici personale aducătoare de profit.
Cristian Teodorescu: Ce trebuie să facă un critic în literatură?
Paul Cernat: Multe. Cred că, înainte de orice, ar trebui să facă o politică a valorii literare. Inclusiv o administrare competentă, onestă și eficientă a acesteia, în „cadre instituționale”. Și, foarte important, o justiție independentă în domeniu. Nu politicianism de gașcă, nu polițism ideologic sau mercenariat. Ar mai trebui, printre altele, să pună ideile (literare, dar nu numai) în mișcare, să realizeze conexiuni stimulative, să propună perspective de lectură cît mai ofertante. Nu în ultimul rînd, să sporească plăcerea lecturii și cunoașterea complexă a lumii – prin literatură sau pornind de la literatură.
C.T.: Cum e cu canonul critic la noi?
P.C.: Nu prea bine. Starea lui e, s-ar zice, din ce în ce mai precară, mulți îi cîntă deja prohodul. Dar cum e mai rău fără rău, merită ținut în viață, fie și artificial. Poate-și revine, totuși. Lăsînd gluma la o parte, tot mai mulți critici literari, unii chiar dintre cei mai serioși, își manifestă, mai pretutindeni, neîncrederea în canonul critic, l-ar vrea chiar desființat. „Jos canonul estetic opresiv, trăiască democrația multiculturală globală!” În practica literară însă, cînd vrei să dai asemenea lucruri afară pe ușă, ele se întorc pe fereastră. Oricum, și canonul, și canoanele se negociază permanent, la sînge.
C.T.: Ce înseamnă la noi, azi, critica literară?
P.C.: Ar fi, iarăși, destule lucruri de spus aici, dar mi-e teamă că, vorba tovarăşei Elena Ceauşescu la proces, „or să mă audă colegii mei intelectualii”. Și apoi, dacă m-aș apuca să spun tot ce am pe suflet, m-aș lungi nepermis. Fără să generalizez, constat că de prea multe ori critica literară tinde să se transforme, nu numai la noi, într-un moft, într-un alibi pentru diverse jocuri dubioase de societate literară sau într-o anexă a altor discursuri. Din fericire, excepțiile fac întotdeauna diferența. Mai devreme sau mai tîrziu, cei realmente interesați de literatură se prind cum stă treaba, iar metabolismul se autoreglează. Dar poate că sînt eu prea optimist…
C.T.: Ce e mai important, discursul critic sau literatura despre care scrie criticul?
P.C.: Pentru multă lume, s-ar părea că 1), deși dacă-i întrebăm, majoritatea or să ne spună că 2). Din punctul meu de vedere, în mod clar, literatura, în absența căreia orice discurs critic se transformă, pînă la urmă, în impostură. Dar și discursul critic își are partea lui, fără de care nu se poate, cu condiția să fie bine pus în serviciul literaturii și al cunoașterii literare. Critica literară e și un discurs despre legăturile dintre literatură și societate, despre condițiile ei de existență, circulație, receptare și promovare, despre relații de putere de tot felul; important e să nu piardă legătura cu literarul. Am văzut de prea multe ori cum discursuri critice sofisticate, aparent inteligente, „ambalează” cărți care nu valorează nici cît o ceapă degerată. Asemenea discursuri, oricît de sclipicioase ar fi, nu valorează nici ele prea mult.
C.T.: Mai avem nevoie azi de critica de direcție, ca pe vremea lui Maiorescu?
P.C.: Probabil că da, deși între timp lumea, critica și direcțiile s-au tot schimbat, cel puțin aparent. Dar cel mai important lucru, indiferent de direcția criticii, mi se pare păstrarea busolei valorice și a eticii profesionale.
C.T.: Cîtă nevoie are scriitorul de criticul literar și cîtă nevoia are criticul de cei despre care scrie?
P.C.: Criticul fără scriitori și fără o literatură despre care să scrie e o instanță fără obiect. Cu precizarea că un critic nu are nevoie cu adevărat decît de cărțile scriitorilor – autorii în carne și oase mai mult îl încurcă sau îi perturbă judecata. Invers, chiar dacă adeseori scriitorii se laudă că n-au nevoie de critici, în realitate au mare nevoie de ei. Adevărul e că mulți scriitori așteaptă de la cei din urmă să (le) fie mai degrabă un fel de promoter-i, de PR-iști. Și, în plus, să le asigure certificatul de nemurire, deși numărul de locuri cu verdeață e, în realitate, destul de redus. Evident, fiecare critic are literatura pe care o merită, dar reciproca nu e, obligatoriu, adevărată.
C.T.: E Istoria… lui G. Călinescu un roman al literaturii române?
P.C.: Da și nu. Unii dintre adversarii Istoriei… călinesciene, pasămite ca să-i diminueze (parșiv) meritele critice și istorico-literare, obișnuiesc să spună, printr-o laudă otrăvită, că-i un roman excelent. Eu zic că-i cea mai bună istorie a literaturii române „de la origini pînă în prezent” pe care o avem – una scrisă, ca nici o alta, cu talent de romancier first class. Chiar dacă de la prezentul lui Călinescu pînă la al nostru au trecut ceva decenii… Știu, știu, mi se va spune că vremea istoriilor de autor a trecut, că scenariul totalizant al istoriei unei literaturi naționale e o chestie totalitară. Mă rog, să trecem, măcar pînă se mai coc strugurii… Că veni vorba de talent: nu e vorba aici doar de un talent speculativ & asociativ, sau de un talent al formulelor norocoase (e și așa ceva), ci și de un extraordinar talent de biograf. G.C. a fost unul dintre cei mai valoroși biografi ai literaturii române, iar ciorchinii de biografii ale scriitorilor dau un relief 3D Istoriei… sale, mai ales în partea dedicată secolului al XIX-lea. De fapt, tocmai datorită acestui talent Călinescu nu poate fi imitat sau clonat, oricît de mult și-au dorit unii-alții s-o facă.
C.T.: Azi, ce e de preferat ? Un text critic impecabil sau un text de proză sau de poezie mai mult sau mai puțin reușit?
P.C.: Azi și întotdeauna sînt de preferat textele bune, indiferent dacă e vorba de proză, poezie sau critică. Părerea mea. Ce preferă, în mod concret, diferiți cititori e o altă discuție, în care nu m-aș aventura.
C.T.: Ce se întîmplă în literatură cînd un critic ajunge să creadă că el e cel care îi dă tonul?
P.C.: Apar inevitabil turbulențe în sistem, mai ales atunci cînd criticul cu pricina nu dă cu adevărat sau nu mai dă tonul în literatură. Un critic e rezonabil atîta vreme cît, pe lîngă spiritul critic din dotare, își păstrează și spiritul autocritic – cu alte cuvinte, cînd nu i se suie vanitatea la cap și-i întunecă luciditatea. Mie, unuia, mi-e cam teamă de o cultură în care lumea consideră că un singur critic „dă tonul”. Uneori îmi spun că acest lucru ține de o mentalitate reziduală. Numai că mentalitățile sînt, prin excelență, reziduale. E bine să nu uităm. Cine crede că mentalitățile se pot schimba peste noapte să facă bine să-l citească pe Fernand Braudel, spre exemplu. Istoria mentalităților poate fi un leac eficient împotriva iluziilor de acest fel.
C.T.: Există vreun critic unic, la un moment dat, chiar și genial?
P.C.: Din cînd în cînd, în anumite circumstanțe istorice, se întîmplă să mai apară cîte unul. De pildă, la noi, G. Călinescu, de care veni vorba mai sus. Problema e că termenul „unic” are un caracter foarte relativ – într-un anume sens, fiecare critic mare e „unic”, nu-i așa? Și apoi, oricît de „mare” ar fi (Călinescu inclusiv), el poate comite erori și nedreptăți cu nemiluita, ca să nu mai vorbim de problemele extraliterare care apar. Genialitatea (hai să-i zicem așa…) rămîne totuşi apanajul artiștilor și o excepție în cazul criticilor, care țin mai degrabă de „clasa de mijloc a spiritului”.
