E unul dintre cei mai importanți critici literari români de azi, conferențiar universitar la Universitatea București. Paul Cernat polemizeză caustic, dar fără atacuri la persoană, chiar și atunci cînd adversarii săi nu se sfiesc s-o facă.
Cristian Teodorescu: Mi s-a părut sinistru cînd ai fost acuzat de fascism și de antisemitism în România literară de bătrîni critici literari care n-au găsit alt mijloc să te reducă la tăcere. Mie mi-ar fi sărit rău țandăra. Cum de ți-ai păstrat atunci calmul?
Paul Cernat: Știind foarte bine că acuzele lor – calomnios-stigmatizante și diversioniste – sînt de o absurditate evidentă și de o rea-credință strigătoare la cer, am preferat să-i las să se discrediteze, prin efect de bumerang. Ceea ce s-a și întîmplat. Ce am avut de precizat am precizat, iar reacțiile masive, transideologice, de solidaritate, venite din partea unor oameni pe care-i prețuiesc, au fost mai mult decît elocvente.
C.T.: De unde se trage lupta asta cu atacuri murdare pentru supremație în critica literară? N-aveți loc unii de alții sau critica e o afacere de putere literară?
P.C.: E loc pentru toată lumea în critică – problema ține în realitate de aspecte mult mai meschine. În ce mă privește, mă aflu în competiție doar cu mine însumi și cu propriile limite. Nu mă interesează nici funcțiile, nici puterea administrativă, pentru care n-am, de altfel, nici un fel de chemare. Nu vreau să iau locul nimănui, dar unii confrați pesemne s-au simțit vizați de contestările mele și au crezut că vreau să-i dau la o parte. E un mod rudimentar de a vedea lucrurile, pe care nu-l practic și nu-l împărtășesc: eu nu critic și nu contest ca să iau locul cuiva, ci (eventual) ca să-i atrag atenția că-l ocupă într-un mod abuziv. Cine gîndește și procedează altfel n-are decît. Iar cine crede că funcția creează organul sau că abuzul de putere administrativă ține loc de autoritate morală și de credibilitate intelectuală greșește fundamental.
C.T.: Între cele două războaie mondiale, nu se vorbea la noi despre „canonul critic” și nici, mai ales, despre canonul critic instituit de o anumită persoană. Ideea că avem nevoie de un Tătuc al criticii literare a apărut după instaurarea comunismului. Cum de supraviețuiește și azi chestia asta?
P.C.: Despre multe lucruri începem să vorbim mult abia atunci cînd simțim că le pierdem. Harold Bloom n-ar fi scris, de pildă, Canonul occidental dacă n-ar fi simțit nevoia să scrie o „elegie” pentru canonul estetic, confruntat fiind cu amenințările așa-numitei Școli a Resentimentului. Discuția despre canonul literar (și implicit despre canonul critic) vine, de fapt, de peste Ocean. N-am inventat-o noi – cultura română modernă e, în definitiv, o cultură de sincronizare, care se orientează după centrele mondiale de unde vine „lumina”. Cît privește nevoia de Tătuc al criticii literare, ea nu a apărut, cum s-ar crede, în primul deceniu după instaurarea comunismului, cînd Tătuc era doar Partidul, ci odată cu liberalizarea din anii ’60-‘70, cînd critica literară modernă – producătoare pe termen lung a imaginii Tătucului estetic – apăra valorile liberalismului occidental pe terenul literaturii, jucînd abil, la două capete, între Est și Vest. Faptul că mulți dintre scriitorii afirmați în acei ani au o nostalgie a Tătucului critic ține de nevoia stabilității și a ierarhiilor sigure, a autorității legitimatoare centrale. Nu e vorba neapărat de o nostalgie a ceaușismului, ci de una a umanismului clasic pe care ceaușismul l-a conservat prin congelare. Pe de altă parte, acest tip feudal de reprezentare canonică a fost făcut posibil de centralismul propriu totalitarismului comunist. Nu-i de mirare că, pierzîndu-și statutul și prestigiul de dinainte de 1989, scriitorii în speță se simt azi debusolați, orfani, ai nimănui. Îi înțeleg, chiar dacă nu agreez acest tip, tot mai desuet și mai inoperant, de organizare a lumii culturale.
C.T.: Ce ar trebui să fie mai important pentru un critic literar, să-i desființeze pe autorii discutabili, ca să-și facă rapid un nume, sau să sprijine valoarea, chiar dacă elogiile sînt mai puțin spectaculoase decît demolările?
P.C.: Și, și. Una fără alta nu se poate. E nevoie și de „desființarea” autorilor „discutabili”, și de sprijinirea valorilor autentice; operațiunile pot fi simultane sau succesive, nu contează. N-aș fi însă de acord cu ideea că un critic literar „desființează autori discutabili” numai ca să-și facă rapid un nume, afară de cazul în care acesta e un ambițios autocentrat care se folosește de literatură pentru propria notorietate. Dacă are cu adevărat vocație, ceea ce implică, printre altele, o credință profundă în moralitatea actului critic, el va „desființa” autori discutabili mai ales pentru a apăra literatura autentică și pentru a combate falsele valori. Valoarea nu poate fi susținută cu adevărat în absența combaterii imposturii, iar impostura nu poate fi combătută eficient în absența susținerii, în contrapartidă, a unor valori credibile.
C.T.: „Ce-are a face literatura cu politica?”, se întreba Titu Maiorescu. Seninul critic și-ar mai fi pus această întrebare dacă ar fi avut de-a face cu totalitarismele din secolul 20?
P.C.: Literatura, fiind despre om, despre lume și despre valori, are foarte mult de-a face cu politicul, chiar dacă nu neapărat cu politica – o dovedește însăși activitatea lui Maiorescu. Lecția maioresciană, pe care altminteri criticul junimist a respectat-o numai atunci cînd i-a convenit, implică, în principiu, neamestecul opțiunilor politice în judecata calității literare sau intelectuale a operei. În privința totalitarismelor, nu știu ce-ar fi făcut Maiorescu dacă ar fi avut de-a face cu ele. Pot, cel mult, să presupun. Cred însă că un critic literar care-și respectă meseria și iubește literatura n-ar trebui să penalizeze operele valide pe motiv că autorii lor au avut simpatii politice totalitare, incorecte politic etc. Una-i una, alta-i alta; confuzia de planuri nu e o dovadă de inteligență, nici de moralitate, doar de vigilență dogmatică.
C.T.: Criticul literar are nevoie de un partid ca să-l impună sau partidele au nevoie de critici care să le dea direcția?
P.C.: Vremea cînd critici literari „de direcție” precum Maiorescu sau Gherea erau și lideri politici sau (în cazul celui din urmă) doctrinari ai unui partid a apus cam de multișor. În general, în orice parte a lumii, cazurile de critici literari distribuiți într-un astfel de rol au fost rarisime. În perioada interbelică, PNL-ul nu s-a sinchisit de ideologia liberală a lui E. Lovinescu. De regulă, criticii noștri au avut nevoie de partidele guvernamentale ca să ajungă în Universitate, în Academie sau în alte poziții influente, fapt valabil, mutatis mutandis, și în ce privește colaborarea cu regimul comunist (care-i folosea ca vitrină pe cei prestigioși). După 1990, tentativa lui Nicolae Manolescu de a se implica în politica mare din postura de lider al Partidului Alianței Civice – „partidul literaților”, remember… – s-a dovedit un eșec înduioșător, o formă de inadecvare și o investiție păguboasă a capitalului de prestigiu acumulat în breaslă. În prezent, ideea impunerii unui critic prin intermediul unui partid, sau ideea unui partid care are nevoie de un critic literar care să-i dea direcția, mi se pare de-a dreptul o copilărie. Asta nu înseamnă că un critic nu se poate implica în politică sau nu poate fi ideolog: e chiar natural să își asume, la o adică, un astfel de rol, iar politicul poate reprezenta o cutie de rezonanță pentru ideile sale. Aș vedea în acest caz rolul criticului ca pe unul oblic, de asociat sau de funcționar cultural. Dar mi-e teamă că, odată înregimentat partinic oficial, riscă să devină un fost critic.
C.T.: Nu te întreb cu cine vrei să votezi. Dar cu cine crezi că nu ar trebui să votăm la 11 decembrie?
P.C.: Am și eu, ca tot omul, opțiunile, simpatiile și antipatiile mele politice, care sînt, de fapt, destul de fluctuante. Nefiind însă nici militant de partid, nici misionar, nici director de conștiință autoproclamat, consider că n-am nici un drept să recomand oamenilor cu cine să nu voteze. Fiecare să facă așa cum crede, în conformitate cu experiența, interesele, socotelile sau valorile lui, care pot fi sau nu comune cu ale mele. Faptul că nu-mi place un partid sau altul, o ideologie sau alta, un comportament politic sau altul, că unele mi se par detestabile chiar, mă privește strict personal. A arăta însă poporului unde șade Răul, cu aerul că predic, din amvon, valori absolute și universale ca și cînd aș fi consilierul de taină al lui Dumnezeu sau agentul 007 al Istoriei, ar fi un gest arogant și abuziv. Lasă că și dacă i-aș „îndruma” cumva, oamenii ar face tot după capul lor, ceea ce mi se pare absolut firesc. Așadar, dragi compatrioți, votați cu cine vreți și contra cui vreți, oricine-ar fi.
C.T.: Tot timpul se spune la noi că alegerile care urmează sînt decisive pentru viitorul României. De ce m-aș duce la vot acum?
P.C.: Propaganda spune asta mereu, că ăsta-i rostul ei. Cine-o crede, n-are decît… În opinia mea, nu numai votul pentru o formațiune, ci și absența de la vot sau votul anulat sînt opțiuni la fel de respectabile, mai ales în condițiile unei oferte politice deficitare, ca aceea de care avem parte acum.
C.T.: Să nu uit, democrația, în general, îngăduie totalitarisme cu amănuntul?
P.C.: Nu știu dacă în general, dar cu siguranță într-o democrație „originală”, cu instituții și mentalități amfibii ca ale noastre.
