Păzea, băieți, că vă inund!

Nu știu din ce păcătoasă sau păguboasă modestie vine prejudecata provincială de a nu scrie într-o revistă despre șeful ei. Bun-simț? Modestie? Teamă de ridicol? Poate că sîntem un neam prea legat de nimicurile pămîntești. Dacă aș fi Liiceanu, aș zice, cu sobrietate: „La dracu’ cu limita!”. Ei, vă anunț că limita s-a dus dracului. Iar cel care a provocat acest trăsnet ontologic nu e altul decît Gabriel Chifu, vicepreședintele USR și directorul executiv al României literare!

Domnia-sa a publicat un roman, Ploaia de 300 de zile, care beneficiază de nu mai puțin de șapte cronici în aceeași revistă. Deși în colontitlu stă scris O carte în dezbatere, cred că a greșit corectorul. Cîtă vreme cei șapte critici mari, calfe și zidari nu au nimic a-i reproșa autorului, nu-i dezbatere. E un eveniment mondial. Așa grăit-a duios, cu limba de os, la Hotel Marriott, Răzvan Voncu: „Totuși, în țara în care se naște un asemenea prozator merită să trăiești”. Jur, n-am pus nimic de la mine!

Hai să citesc cronicile, să nu mor prost. În numărul 13, dl Gabriel Dimisianu zice că e un roman total. Dau și de citatul final: „Localitate după localitate, sate și orașe, chiar și capitala, nesăbuitul oraș Z., apele cele mari care înecaseră țara, nimic nu stătu în calea furtunii, totul fu zdrobit, năruit, mistuit, spulberat, pînă cînd din din lumea asta impură, reală sau ficțională, nu mai rămaseră decît pulbere, și frînturi de propoziții, și praf de cuvinte.” E scris adînc! Diluviul ăsta dă naștere la „pulbere” și „praf de cuvinte”. Nu, domnu’ scriitor, ploaia nu lasă în urmă nici praf, nici pulbere, dar lipsa de proprietate a cuvintelor, mocirlă. O săptămînă mai tîrziu, Irina Petraș se referă din start la cronica lui Răzvan Voncu și zice: „Am folosit conceptul cosmologic al singularității cosmice (pe care îl descrie Stephen Hawking) pentru a înțelege Ploaia trivalentă”. E drept, dna Petraș nu zice nimic de roman, pe care nu-l înțelege, dar despre care va mai scrie în Steaua. Alex. Ștefănescu e, ca de obicei, mai temperat: “Romanul ar merita un premiu de originalitate”. Din nefericire, dă și el citate, și asta-i rău: „dacă eu semăn fizic cu François Hollande, atunci Cora cu anume cine aduce, dintre personajele publice? Căci aduce și ea cu cineva, izbitor chiar”. E clar că nici autorul nu știe, că nu spune. Asta e noua originalitate, sîc! Simona Vasilache explică: „mîna de mare romancier în a închipui situații și scene care par accesibile”… M-am scărpinat în cap. Eu știam că e invers, că taman alea inaccesibile sînt la poignet-ul marelui maestru, dar mă dau bătut. În sfîrșit, Mircea Mihăieș l-a găsit pe urmașul lui Joyce: „Așadar, un moment fast pentru proza românească și un nou reper în cariera în continuă expansiune estetică a lui Gabriel Chifu”.

Ce n-am izbutit să aflu, citind toate cronicile de două ori, e ce se întîmplă în roman. Băieți, se întîmplă ceva? Că n-ați scos o vorbă.