Obsesia cu plagiatul pare, pentru unii, un moft. Pare exagerarea unor tocilari, a unor oameni rupți de realitate, care se-agață de tehnicalități irelevante. Ceva de genul: „Pe bune? Țara arde, prețurile sar în aer, avem război la graniță, oamenii ar muri de frig în case dacă ar fi frig și afară, iar ție îți pasă de niște pasaje dintr-o teză de doctorat? O fi copiat omul, o fi luat niște pasaje din alte cărți fără să citeze. Și ce? Nu e ca și cum pasajele alea au dispărut din lucrarea de unde au fost săltate. Au rămas și colo, și colo. Pentru că așa e frumos, ca informația să circule liberă“.
Doar că nu e vorba doar de atât.
Plagiatul e un furt intelectual. Dar în cazul unui bugetar care a lucrat toată viața la stat și a luat sporuri la salarii pentru diploma aia de doctor e și un furt de bani. Ăsta contează în primul rând, nu probitatea academică a nu știu cărui ministru, pentru că nu se aștepta nimeni de la el să revoluționeze sociologia.
N-ar fi rău, probabil, ca fiecare doctorat din politică să fie suspect din start. Dacă ajungi într-o funcție publică și se-ntâmplă să ai titlul de doctor, ar trebui să te dai peste cap ca să demonstrezi că n-ai copiat. Că ai lucrat cu adevărat la teza aia de cercetare științifică, în care ai extins limitele cunoașterii umane în timp ce lucrai cu normă întreagă într-o instituție a statului. Iar dacă n-ai copiat, ai avea de dat niște explicații. De exemplu: la capacitățile tale intelectuale, de ce, în loc să te dedici cu totul cercetării, ai ales să pierzi vremea pe la Camera Deputaților?
„Iar dacă n-ai copiat, ai avea de dat niște explicații…” De exemplu: Chiar asa prost sa fii?