Povestea ursului din cămară

A fost odată ca niciodată un urs în cămară. Ursul din cămară stătea acolo și făcea ce face ursul în cămară, că de n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti. Tot odată ca niciodată a fost și cel mai bun și mai viteaz dintre bugetați. Acesta avea un cap iluminat, în sensul că lumina, fiind chel bec. Totodată, o frumoasă sprânceană stufoasă îi obtura vederea. Vedea șobolani, dar nu vedea că erau și roșii, și galbeni, și albaștri – tricolori, practic. Vedea doar șobolanii roșii, fiindcă ăilalți erau ai lui. Și numai ce intră într-o zi viteazul în cămară, stai să vezi acum ce face, ce drege, își zise poporul, care nu era chiar cel mai ascuțit creion din penar. Stai să vezi ce o să își ia ursul din cămară de ce trebuie luat el, să-l dea afară. Și, într-adevăr, viteazul se apropie de urs, îl prinde de pârdalnicul mădular, dar, în loc să-l dea afară, începe să-i facă ursului valahíe, mai mare rușinea. În tot acest timp, agitația și propaganda nu mai pridideau: eroul nostru, lumina noastră, sufletul nostru, înțeleptul nostru, noul nostru nicușor.

Că agitpropul mai avusese un erou, nicușorul, dar ieșise la iveală că ăsta purta pădurea-n suflet, cu criminalii, analfabeții și hoții ei cu tot, mergea pe lângă covor și n-aveai ce să scoți din el. Iar dincolo de cămară, copiii care trăiau din burse sociale mureau de foame, pentru că, dacă n-ați aflat, dragii moșului, bursa socială nu e o alocație, a nu se confunda cu salariile obscene ale parlamentarilor sau justițiarilor aflați în vacanță. Poporul văzu ce îi face viteazul ursului și ursul viteazului, predinainte și predinapoiu, vorba cronicarului, dar zise că merge și așa, fiindcă altele avea poporul pe cap (mă rog, vorba vine, cap). Și anume dacă e mai bună margarina sau poate e mai bun untul, era încrâncenat în războiul patiseriilor, îndârjit de noveau-râșii care năpădiseră singura uliță din capitala lor, deschisă în weekend de salvatorul națiunii ca să dea gloata chiar în stabilimentul unde trudea salvatorul națiunii pe partea economică, direct, ca să vezi, coincidență. Prins în mrejele produselor de patiserie, răstignit între croasant și merdenea, poporul nici nu băgă de seamă cum, răstimp, cel mai bun și mai viteaz dintre bugetați îl ușura de povara portofelului, luându-i bir jumătate din fiecare bănuț câștigat. Iar ursul din cămară rămase tot în cămară, că doar nu era să-l dea viteazul afară, ce-aveți, mă, n-ați mai auzit povești nemuritoare vlahe? Și agitpropul tot încăleca pe-o șa și spunea povestea așa: lumina noastră, frumosul nostru cu o singură sprânceană, înțeleptul nostru, sufletul nostru.

Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, le-am spus simplu: bolojalnicii, ce chestie. Cât despre gen. Pahonțu, n-a făcut nimic la Revoluție din ce n-a făcut și predecesorul său, gen. Iliescu. Valahía e eternă.