Ieșirea din scenă a lui Klaus Iohannis ar fi trebuit să fie nu atît finalul unei epoci, cît un restart pentru tot ce înseamnă clasa politică și viața publică de pe la noi.
Instituția demisiei nu e nicidecum salvată de gestul întîiului turist leneș. Gestul e unul care vine prea tîrziu și fără vreun efect real. Mutarea lui Bolojan pentru cîteva săptămîni la Cotroceni nu va putea să repare nimic, nici dacă va da afară 80% din personal, începînd cu propria persoană.
Răul e deja făcut și dă în pîrg. Masa critică a delirului e deja formată, iar demisia lui Iohannis nu e vreun gest de noblețe, cît e acceptarea unui faliment al întregii clase politice. Chiar mai grav, pare o resemnare și o acceptare a incapacității de reformă și schimbare. În plus, decorațiile acordate în extra-time băieților de la CCR par să consfințească zece ani de blat cu un sistem aflat în disoluție. Unul în locul căruia nu poate fi pus nimic, în afara dezmățului logic și a delirului urii promovat de un Mesia urcat pe valul disperării. Căci asta e singura opțiune care, pînă acum, a prins un oarecare contur și nimic din ce fac liderii clasei politice cu pretenții de normalitate nu pare să ofere vreo alternativă.
Demisia lui Iohannis pe data de 21 decembrie ar fi putut fi ceva. Urmată, imediat, de demisia tuturor „partidelor pro-europene“ și, mai ales, a camarilei și găștilor care, indirect, conduc aceste grupuri organizate. Demisia lui Iohannis e o glumă la fel de bună ca demisia lui Ciucă, în condițiile în care PNL-ul și-a luat un Bolovan pe post de altă pălărie. Și nimic mai mult. O glumă aproape la fel de bună ca demisia lui Ciolacu, dată și uitată, pentru ca PSD-ul să rămînă la fel de încremenit în proiect precum o căprioară în lumina reflectoarelor. Sau chiar la fel de bună ca și gluma venită din direcția progresiștilor, unde USR-ul, de dragul unității, vine nu cu un candidat, ci cu doi. Vorba aia, mai multe lozuri, mai multe șanse de cîștig.
Nimic din șocul turului întîi al prezidențialelor nu pare să fi folosit drept pildă pentru politicienii partidelor clasice. Toți par să fi băut apă după Ponta și stau agățați în funcții și privilegii, crezînd că politica poate fi jucată după un script de la Hollywod, în care reabilitarea poate fi o poveste de succes.
Demisia ar trebui să fie un gest nu doar de onoare, căci nimeni nu așteaptă la așa ceva de la vreun politician. Demisia ar trebui să fie un gest de sacrificiu personal, un gest făcut în orb pentru ca mîine să existe o speranță. Ciolacu & Co, Ciucă & Co, Lasconi & Co, toate găștile aflate la butoanele tuturor partidelor înfrîngătoare ar fi trebuie să facă acest gest, tocmai pentru ca mîine să existe speranța unei schimbări în bine, nu certitudinea unui delir născut din disperare și ură față de tot ce reprezintă ei. Nu clamînd stabilitatea, în timp ce stai agățat de ciolan, te sacrifici, ci executînd acel gest al demisiei. La momentul potrivit. La noi, pare-se, toate se întîmplă prea tîrziu. Și e prea puțin. În urma marelui dulap, plecat cu bagaje și crose de golf, nu se întrevede nici o urmă de speranță…
2.866 de vizualizări
Doctore, sigur am si eu delirul urii. 100%! Dar tu esti mult mai agitat si mai nervos decat mine. Cand observ cum scrii si cat esti de suparat, zambesc.
Coperta e fabuloasă. Parcă aud: ”ghinion”, ”peroadă”, ”a trebuit să moară oameni”, etc.
O fi emisarul SUA Richard G. vinovat de demisia slaninei voda?
Va inteleg,inteleg si eu mai bine,va admir si respect. Ma intreb, insa, nu cumva si presa/media e intr-un delir distructiv care alimenteaza (nu doar analizeaza) marasmul national?