Premiile Clubului de Presă Cațavencii 2014

De obicei, la fiecare final de an începem acest text povestind, pe scurt, cât de prost a fost anul cu pricina pentru presa românească. De data asta n-o mai facem, pentru că am repeta aceleași și aceleași lucruri, la nesfârșit. Presa nu s-a făcut bine, ba s-a adâncit și mai tare în ceea ce pare a fi o groapă fără fund. În schimb, a luat amploare ideea că rețelele sociale sunt o sursă viabilă de informație. De acest lucru sunt convinși politicieni, specialiști în nimic ce-și câștigă existența din consultanță, hipsteri exaltați care nu pot citi fără să se tulbure texteme mai mari de 140 de caractere însoțite de minimum 30 de fotografii trucate, ba chiar și jurnaliști aflați într-o disperată cursă pentru reinventare. Și, totuși, rețelele de socializare sunt cel mai propice mediu pentru manipulare și dezinformare. O redacție care mai funcționează după învechitele reguli ale jurnalismului profesionist are multiple filtre care pot opri o informație falsă să ajungă la cititor. Facebook nu are. Oameni care se consideră informați și, în același timp, formatori de opinie preiau pe nemestecate intoxicări crase, distribuindu-le mai departe drept adevăruri imuabile. Dacă-i întrebi de ce au distribuit un fals, nu-și vor asuma niciodată responsabilitatea. „Era pe Internet, deci trebuia să fie adevărat.” Și nu e. Obiceiurile vechi rămân, căci dacă vezi o informație făcută publică te gândești că, pentru a ajunge în acest stadiu, trebuia să fi trecut testul verității. Asta se trage de pe vremea când, în lume, în general, se mai făcea presă. Acum, însă, când se face doar trafic și colecție de like & share, adevărul e ultimul care mai contează. Iluzia informării pe Facebook este cea care va transforma grav modul în care ne raportăm la realitate. Vor rămâne câțiva oameni, mai mulți sau mai puțini, care vor avea capacitatea de a-și culege singuri informația și o masă amorfă care va crede că, atâta vreme cât mai există pisicuțe atât de drăguțe pe net, lucrurile merg nemaipomenit în lume.

Să trecem, însă, la premii, căci despre asta e vorba. Ne este din ce în ce mai greu să alegem ziariști aflați de partea bună a forței. Nu pentru că n-ar există, ci pentru că sunt din ce în ce mai puțin vizibili, din nefericire. Așa că anul acesta vom decerna un singur premiu la categoria „Așa da”.

Premiul „Nu mor reporterii când vor contabilii” – Viorel Ilișoi. Pentru că, deși a rămas fără certitudinea unui loc de muncă prost plătit, fiind eliberat de sarcini și de angoasa așteptării unui salariu întârziat cu lunile, cel considerat aproape unanim drept unul dintre ultimii autori de reportaje scrise de calitate nu a încetat să scrie. Și să publice. Cu stilul său așezat și ritmul venit din vremuri în care se circula mai degrabă în trăsuri, Viorel Ilișoi are acel gen de scriitură domoală la care te aștepți atunci când un text ocupă două pagini de ziar. Probabil că, atunci când vor învăța să separe reportajul de activism, și tinerii care vânează azi premii la Superscrieri se vor bucura de mai mulți cititori, pe măsura talentului și a efortului.

Cam atât de bine pe 2014. Restul sunt tradiționalele premii decernate ridicolilor acoperiți cu pretenții de deschizători de capete, ei fiind, de fapt, doar meschini scormonitori de conturi.

Premiul „Dickisitului îi șade bine cu audiența mică” – Rareș Bogdan. Nu există, de când presa și-a deschis porțile oricui, în urmă cu 25 de ani, un provincial mai închipuit și mai găunos care să se fi înfipt mai adânc în mijlocul lucrurilor decât acest ficior care crede că grimasele țin loc de circumvoluțiuni. Școlit la pepiniera de șantajiști a pușcăriașului Sorin Roșca Stănescu, ba chiar nășit de acesta, Rareș Bogdan a ajuns să taie și să spânzure în ceea ce, pe vremuri, era o televiziune de știri absolut onorabilă. În ultimii trei ani, R.B. și-a plimbat dosul prin atâtea bărci, încât nici măcar o armată de proctologi n-ar putea să-l mai vindece de acest obicei. Finanțat la pungă ba de unul, ba de altul, mânat de interesele financiare ale patronatului să supervizeze extorcări de fonduri de la autorități locale, Rareș Bogdan pozează, totuși, seară de seară, în cavaler al dreptății și al identității naționale. Afișând un patriotism de carton și o vastă cultură generală deprinsă din cărți a căror înțelegere necesită mai mult decât ștersul prafului, ficiorul providențial, dichisit ca o cocotă casată, e dintre aceia ce vor face școală printre aspiranții la vedetism. Asta, însă, dacă nu se hotărăște vreun procuror să ia act de nenumăratele mesaje fără perdea transmise live spre încunoștiințarea posibililor plătitori.

Premiul „Acoperitul moare de grija altora” – Robert Turcescu. S-a scris mult în 2014 despre Robert Turcescu și, probabil, se va mai scrie, din ce în ce mai puțin, în anii ce vin, până când, poate, vom înțelege toți de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. În linii mari, ieșirea tumultuoasă din presă a unui mediocru pomădat n-ar fi trebuit să fie un eveniment care să ne preocupe mai mult de câteva zile. Și, totuși, un individ care pretinde că este ofițer acoperit, plătit de servicii speciale pentru a acționa ca vector de influență, merită un tratament special. Există, în continuare, oameni care-l apreciază și care-l consideră un far călăuzitor. Dată fiind calitatea profesională a acestora, căci mulți se pretind jurnaliști, ne dăm seama că un ochi de broască lucind palid în mocirlă poate ghida viața râmelor ce se fâțâie pe-acolo crezându-se burice ale pământului. Nimic nu justifică de vreun fel coabitarea în aceeași persoană a unui pretins ziarist și a unui agent de influență sau piarist pentru securiști reformați. Iar dacă vă numărați printre cei care-l mai consideră pe Turcescu o persoană onorabilă, premiul acesta vă este dedicat și vouă. Nu-i nimic glorios să recunoști că ai fost un jeg de om, dacă după mărturisire continui să fii un jeg de om încă și mai mare.