Multă lume se întreabă la ce folosesc premiile. Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, premiile mai mult încurcă: strică ploile, desfac prietenii de o viață, nasc, întăresc și cimentează antipatii, revarsă adrenalină, fiere ori venin și – colac peste pupăză – deschid discuții care sfîrșesc în bălăcăreală. Discuțiile pot fi rezumate cam așa: „Dacă X a luat, de ce-a luat?“ și, „Dacă Y n-a luat, de ce n-a luat. “
Oameni invidioși, domnule! Dar, după ce se liniștesc apele, rămîne, totuși, o întrebare: „Cîți bani?“. Adică – frate, frate, da’ brînza-i pe bani. Gloria contează, dacă premiul marchează. Și, în clipa în care lăsăm gloria, prestigiul (valoarea, ce-o mai fi și aia) deoparte, lucrurile se limpezesc, oile placide se întorc la oile lor și noi ne putem vedea de treburile noastre. Nu trebuie să ne facem iluzii. Un premiu literar nu crește vînzarea unei cărți nici cu un exemplar. O știu prea bine editorii și librarii care pun banderole cu „Laureat al premiului Nobel“, „Premiul Pulitzer pentru ficțiune“ și cîte și mai cîte!
Dar de ce? De unde această neîncredere care nimicește marketingul și vînzările? Tocmai din sistemul de premiere care, nu se știe de ce, promovează același principiu păcătos „noi și ai noștri“, „să-i dăm, că e băiat bun“, „m-a ajutat și el pe mine“ ori „vedeți, că e protejatul lu’ don Nae“. Curios e că publicul s-a prins de asta, doar că s-a prins mai mult decît ar trebui. Înțelegînd perfect noțiunile de veresie și pilăraie, publicul aplică grila asta și asupra altor premii, care încearcă să spargă un monopol și o tradiție nouă. Acum 40 de ani, breasla se străduia să-i facă în ciudă partidului și să promoveze scriitori. Acum, dacă ne uităm la premiile „oficiale“ (și nu știu cum să marchez termenul ăsta, oficiale, mai vizibil), constatăm că e o adevărată rotație a cadrelor. Cel care ia premiu la Periș îi face loc celui de la Cucuieștii din Deal – și viceversa. Nu altfel pot să consider al enșpelea premiu al lui Gabriel Chifu (să ne înțelegem, nu am nimic cu poetul, am cu juriul), care și-a trecut pe răboj, nu demult, în mai, și premiul „Lucian Blaga“. Chifu a luat tot, începînd cu 2015, ca o furtună, ca un supermagnet, ca o catastrofă cosmică. Și nu se oprește. Dar, dacă e vorba de bani, da, sîntem de acord. Poeții sînt săraci, au nevoi, viața e grea.
Doar că ar trebui ca premiile astea acordate înainte de a fi jurizate și judecate ar trebui să poarte pe ele un disclaimăr, o etichetă, o cocardă. Lumea nu s-ar mai strofoca. Și cam ce să scrie, dom’le, pe premiile astea? Știu și eu? „Pentru uz intern“, „de la nașul pentru finul“, „proprietate privată, nu intrați“, „noi și ai noștri“, „poate aveți treabă și noi vă deranjăm“ și/sau „vezi să nu ți-o iei, dacă mă mai enervezi“. Să știm și noi.
Hai sa scriu aici, n-are legătura cu articolul. De ce se afișează etichete în turcă în zona de comentarii, număr de vizualizări și unde or mai fi?