Programul de exterminare a viitorului

Vă amintiți imaginile: Iohannis și comisia care face proiectul de țară. I-a închis pe domnii aceia într-o cameră și de atunci nu mai știm nimic despre ei. Or fi ieșit pe geam, or dormi ca Mihalache, și-or fi băgat ca pițigoii stilourile-n gât, habar n-avem, iar asta pentru că nu ne zice nimeni.

Cert este că, în lipsa proiectului de țară, să nu ne imaginăm că țara stă fără vreun proiect. Nu, pentru că țara nu e proastă, să stea să ne aștepte pe noi. Avem o veste rea: țara își face proiecte din resturi, din gunoaie, din mizerii, din ce găsește prin curte. Dovadă: pe 27 ianuarie 2017, Ministerul Educației Naționale și Institutul de Științe ale Educației au lansat în consultare publică proiectele de programe școlare pentru clasele V-VIII. Mai pe scurt: ce vor învăța copiii în clasele V-VIII, cum vor învăța și cum vor fi evaluate cunoștințele.

Decât să-l vedem seara pe Rareș Bogdan mângâind naționalismul între craci sau pe Gâdea făcând spirală transcendentală cu urină peste DNA, zic că ar fi mult mai util să se vorbească despre ceea ce numim cu atâta vehemență “educația trebuie să fie prioritate zero, să moară mama!”. Păi, iată, chiar se întâmplă, sub ochii noștri, doar că în acest timp ne ocupăm de o Românie paralelă, inexistentă.

Cum stau lucrurile cu acest proiect? Iată ce spune, pe partea de Limbă și Literatură Română, ANPRO (Asociația Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu”): “Imaginea de ansamblu a disciplinei este grav afectată de clasificări compozite, dintre care unele contravin și specificului disciplinei, și tradiției culturale europene, de incoerențe terminologice, de lipsa unei viziuni corecte asupra procesului de lectură, de absența interpretării din ecuația lecturii, de diminuarea rolului textului literar sau de redistribuirea, incorectă din punct de vedere științific și al progresiei învățării, a anumitor conținuturi pe an de studiu”.

Foarte pe scurt, profesorii de limbă și literatură română spun un singur lucru: noi nu mai predăm limba și literatura română, ci un fel de ceva în care se împletesc toate, dar care nu știm ce e. Efectele acestui tot care e nimic se văd în profilul copiilor: sunt stimulați să comunice, să transmită, doar că nu prea au ce, săracii, din moment ce lectura e ultimul lucru care li se cere în ziua de azi. Modelul se numește “comunicativ-funcțional” și își face de cap în învățământul românesc de vreo 15 ani. El îmbină cunoștințele de literatură, limbă și comunicare. Ce se întâmplă cu adevărat în practică: un haos de noțiuni mult prea teoretice, clasificări stufoase și o limbă română chinuită. Literatura română, autorii români, marile romane au devenit de ceva vreme simple note de subsol în marea aventură a comunicării.

Gândiți-vă că 42% din copiii de 15 ani din România sunt analfabeți funcțional. Cu alte cuvinte, nu prea pot să spună lucrurile cu alte cuvinte. Citesc, dar nu înțeleg nimic. Ciudat este că pot chiar să reproducă ce au citit, să comunice adică, oral sau în scris, dar fără să înțeleagă ce este acolo, fără să se poată folosi și altfel decât ca un papagal de ceea ce se află în “interiorul” textului. Acesta este succesul comunicării, iată rezultatele faptului că “rezumatul unui text” se cere abia în clasa a VII-a.

Dacă mai vrem un proiect de țară, zic să ne grăbim. Nu de alta, dar în curând vor mai fi prea puțini oameni în țara asta care să-l și înțeleagă, nu doar să-l repete papagalicește.