În urmă cu unsprezece ani, cinci creiere ascultau Nabucco la Opera de Stat din Viena. Unul era șeful OMV Austria, iar ceilalți șefii MOL Group Ungaria, Bulgargaz, evident din Bulgaria, Transgaz, bineînțeles din România, și Botas, inevitabil din Turcia. Domnii cu pricina se strânseseră pentru a imagina un mecanism prin care să-și scoată țările lor de sub sub tirania gazului și petrolului rusesc.
Așa s-a născut proiectul Nabucco. Ceva mai târziu, pentru a grăbi lucrurile într-un sens care să le fie favorabil mafioților, niște minți care și-au tras brand-ul Intelligence, dar care implementează lucrurile, în general, mediocru, s-au strâns la un mic și la o bere la București. “Vom alege răul cel mic”, a zis un general cu ochelari negri, după ce s-a uitat atent în stânga și-n dreapta, “și vom opta pentru tirania absolută a Azerbaidjanului, în locul tiraniei Gazprom.” Așa s-a născut parteneriatul României cu State Oil Company of the Azerbaidjan Republic – pe scurt, compania SOCAR, condusă prin interpuși de Ilham Aliyev, actualul președinte al Azerbaidjanului. SOCAR a devenit partenerul neoficial al proiectului Nabucco, pe tronsonul românesc, la un mic și la o bere. Până să fie gata conducta, SOCAR a cumpărat societatea Romtranspetrol din Botoșani, printr-un off-shore olandez, Becrux Investments Finance & BV, condus de Hamza Karimov, reprezentantul în România al SOCAR și omul de casă al președintelui azer. Becrux este unul dintre nenumăratele debușeuri prin care familia dictatorului Aliyev își poate ridica banii gata spălați, pentru a-i plasa în alte afaceri. Băsescu a dat asigurări că intrarea pe piața românească a companiei SOCAR va ține în frâu prețurile carburanților și a invitat Azerbaidjanul să se implice în privatizările din sectorul energetic românesc. Or, când Băsescu face astfel de propuneri, chestia asta sună ca un prohod la căpătâiul unor proiecte mai vechi, gen Nabucco.
Publicat în Cațavencii, nr. 19 (97), 2013
