Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Puiu lui Pepelea

Zoom Puiu lui Pepelea

E la modă să-l înjuri pe Cristi Puiu. Rețelele online fojgăie de poterași. Li se aud gheruțele zgîriind podeaua. Te și miri că nu s-a anunțat la Meteo marea furtună de scuipați.

Puiu și-a spus părerea în public despre purtatul măștii și, oricît i-ai răsuci vorbele, n-a fost mai deplasat decît Rafila. Să-i cauți cu tot dinadinsul o vină e ca și cum l-ai acuza că a făcut un film prea scurt.

Purtatul măștii nu are legătură nici cu filmul și nici cu menirea lui Puiu, pentru că răspunderea unui regizor începe la stingerea luminii în sală și se termină la genericul de final. Vorbele unui artist premiat nu pot năuci poporul, fiindcă poporul nu intră decît la filme cu bătaie și cu mozol. Avangarda nu e pentru mase, nu face purici în săli și, de obicei, aduce doar cîștiguri postume. De la Van Gogh, care și-a tăiat o ureche și a tras cu revolverul după Paul Gaugain, pînă la Bernard Shaw, care l-a glorificat pe Stalin, și de la Woody Allen și Roman Polanski, care au abuzat sexual minore, pînă la Claudiu Bleonț, care și-a scos penisul în fața unui grup de jurnaliști din Arad, există, păstrînd proporțiile, destule dovezi că artistul trebuie lăsat în plata artei sale.

Cristi Puiu e un regizor cu reputație internațională, primul român care a forțat ușa marilor premii de film europene după 1990, unul dintre întemeietorii noului val românesc în cinema. El și alții după el au reușit să construiască o modă pe gustul juriilor de la Cannes și Berlin și să scoată din desaga cu nenorociri românești ceea ce 18 guverne și 30 de ani de postcomunism n-au reușit: admirație și statuete.

De aceea, Puiu putea să-și prezinte filmul la TIFF purtînd masca înfășurată pe testicule, iar tot ce avea de făcut publicul era să aplaude sau să plece. Ceea ce Puiu, îmbrăcat cuviincios, dealtfel, i-a și indicat.

Dar mulțimea își caută victime fiindcă se hrănește cu violență. A deprins dieta asta de la dresorii emeriți ai pădurii Băneasa, la ale căror numere de circ asistăm fără întrerupere. Mulțimea a stat ferecată în cușca prostiei cînd Băsescu i-a plimbat pe la bot hălci sîngerînde din dușmanii lui personali. A hăpăit apoi în gol cînd Kövesi a întărîtat-o cu aburii ce adiau din hoituri proaspete de corupt. A lătrat și a stropit cu bale cînd a fost asmuțită pe unul sau pe altul, după socoteli politice. Politica și securismul au stricat oamenii la cap, i-au îndopat cu ură și le-au deschis pofta de sînge. Iar rețelele sociale au făcut ca totul să meargă uns.

În 1989, în România erau paisprezece milioane de cititori. Azi au mai rămas două milioane. Au apărut, în schimb, zece milioane de scriitori. Toată lumea scrie, iar scrisul pe rețele „de socializare“, pe care unii îl confundă cu libertatea de exprimare, a devenit nu numai o metodă de irosire, ci și un fel de ciomag al prostului.

Există credința oarbă că Facebook te scoate din irelevanță, că dacă îți falsifici existența pretinzînd că ești tot ceea ce nu ești în realitate urci un pic. Că dacă îl înjuri pe Cristi Puiu ieși și tu, cumva, din umbră. Și, culmea, tehnologia chiar te scoate din condiția de șoarece necunoscut, fiindcă, în absența ei, te-ai fi certat cu afișele unui mare regizor la ușa cinematografului.

2 comentarii

  1. #1

    dixit. A+

  2. #2

    Democratie e dictatura idiotilor dar nici alternativa ei nu e prea vesela…

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale