Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

RADU JUDE: „N-am senzația că un premiu mă face un regizor mai bun. Deloc!“

Zoom RADU JUDE: „N-am senzația că un premiu mă face un regizor mai bun. Deloc!“

Superinteligent, nu înghite ideile primite de-a gata. Supertalentat. Îl calcă pe nervi lipsa de solidaritate, și în general, și în cinema. Nu așteaptă inspirația cu ochii în tavan, o provoacă. Își vede filmele de ficțiune ca pe niște documentare. „Și invers!“ Nu se uită de sus la nimic și nu (prea) crede în succes. În două cuvinte: Radu Jude.

Cristian Teodorescu: Cum te păzești a doua zi după succes, bunăoară după „Ursul de Aur“?

Radu Jude: Cred că noțiunea de succes ține de organizarea industriei culturale și e un mod de a eficientiza lucrurile: dacă opera x are succes (indiferent de cum definim acest succes, criteriile diferă de la un grup la altul sau de la o persoană la alta), mai mulți oameni vor fi interesați de ea, se va vinde mai bine, va avea parte de o expunere mai bună etc. Nu știu dacă e un sistem cu totul greșit (și chiar dacă ar fi, ce pui în loc?), iar ideea de succes de festival (sau de critică) a apărut și pentru a mai scoate în evidență alte opere decît cele care se impun pe criterii pur comerciale. Altfel, da, sigur, mă bucură mult succesul filmului, e al tuturor celor care au lucrat la el. Dar n-am senzația că un premiu mă face un regizor mai bun. Deloc! Și refuz să cred prea tare în succes pentru că asta m-ar obliga, automat, să cred și în eșec.

C.T.: Ce le răspunzi celor care cred/spun că ești prea critic cu Rrromânia?

R.J.: În general, nu răspund nimic celor care au opinii despre filmele pe care le fac – mi se pare că, odată lansate în lume, e OK să se spună despre ele orice de către oricine. Nu mă privește. Dar nu există în filmele mele nici o secundă în care critica să fie orientată către România sau români în mod general. E o perspectivă care mă și irită, nu cred în psihologia popoarelor, în vinovăție colectivă, istorică sau în alte lucruri de felul ăsta. Filmele discută teme și probleme foarte punctuale – cine vede acolo România întreagă, cu un r sau cu trei r, comite o suprainterpretare.

C.T.: Are vreun efect că „ataci“ CNC-ul și Ministerul Culturii pentru ceea ce nu fac sau fac prost pentru cinematografia de la noi?

R.J.: Sigur, e important ca aceste instituții să fie criticate constant pentru a se îmbunătăți. Dar eficiența e limitată pentru că e nevoie de ceea ce lipsește oricum la noi, și anume solidaritatea. Cineaștii nu fac excepție și, chiar și atunci cînd e vorba de un interes comun, nu ne putem pune de acord decît foarte rar.

C.T.: După ce-ai trecut la filme artistice la ce-ți mai trebuie să faci și documentare?

R.J.: În primul rînd, documentarul nu este deloc un gen inferior, deși e considerat ca atare de multă lume. E mai puțin spectaculos, cel puțin în aparență, și de multe ori mai puțin superficial, deci presupune, pentru spectatori, un pic de efort în plus, de aici desconsiderarea lui. În ce mă privește, mi-aș dori să fac numai documentare, dacă aș fi capabil. Dar cum nu sînt (iar documentarele mele sînt, de fapt, filme de montaj), fac ceea ce se cheamă filme de ficțiune, pe care le văd tot ca pe niște documentare, de fapt. În definitiv, e deja un loc comun în teoria de film că orice film de ficțiune poate fi văzut, măcar în parte, ca un documentar. Și invers.

C.T.: Comentatorii de cinema – nu toți – se opăresc cînd aud că regizorii, actorii importanți se ocupă de reclame. Dacă ți-ar propune cineva azi să mai faci un film de reclamă ce i-ai zice?

R.J.: Nu am nici o problemă cu nici un fel de muncă, nu sînt genul care să mă uit de sus, deloc. Am făcut lucruri chiar mai „rușinoase“ decît reclamele: teleshopping, telenovele, emisiuni TV, asta după ce am lucrat mai bine de cinci ani ca asistent de regie. Mi se par acum mai interesante, dintr-un anumit punct de vedere, decît filmele. Visul meu – știu, imposibil – e să îmi dea cineva mînă liberă la o televiziune să fac o emisiune de Revelion de vreo cinci-șase ore.

C.T.: De ce, mai nou, îți scrii singur scenariile?

R.J.: Am fost autor sau co-autor la aproape toate scenariile filmelor mele și am colaborat și în ultimii ani cu Florin Lăzărescu, Gianina Cărbunariu sau Adrian Cioflâncă. Și sînt gata s-o fac din nou, atîta timp cît găsesc ceva care să ne intereseze în mod egal. Pe de altă parte, am o problemă cu accentul foarte mare pus pe scenarii în domeniul nostru. Godard povestește undeva cum a apărut scenariul de film: la începutul cinema-ului, cei care făceau comedii, de exemplu, ieșeau pe stradă și pur și simplu filmau ce își doreau. La un moment dat, contabilii companiilor de producție le-au zis: „Ia puneți voi pe hîrtie ce aveți nevoie pentru filmare: cîte tarte cu frișcă, cîte haine, cîte banane, să vedem cît ne costă“. Și așa ar fi apărut scenariul. Nu știu dacă anecdota lui Godard e adevărată în litera ei, dar e cu siguranță adevărată în spirit: scenariul e în primul rînd un instrument contabilicesc și de control. Sigur, orice regizor are nevoie de o schiță mai mult sau mai puțin dezvoltată a ceea ce urmează să filmeze, dar cinema-ul adevărat e dincolo de scenariu. Întotdeauna. (Apropo, am cunoscut un producător belgian care povestea că a refuzat să participe la filmul Idioții,  al lui Lars von Trier, pentru că se filma fără scenariu. Părea totuși că regretă.) Încă din anii ’50, critica serioasă (mai ales cei de la Cahiers du Cinéma, dar nu numai) nu judeca filmele în funcție de scenariul lor – altfel Hitchcok, Hawks, Ford sau Griffith n-ar fi fost considerați marii autori de cinema care sînt. Iar nivelul de idioțenie la care a ajuns industria cinematografică în chestiunea asta (în alte părți mai mult decît la noi!) se vede în faptul că și pentru documentare observaționale ți se cer scenarii de 60-70 de pagini. Adică, dacă un regizor caută finanțare pentru un documentar despre un eveniment oarecare din viitor, i se cere un scenariu precis. Deși, evident, nu are de unde să știe ce se va întîmpla. Paradoxal, teatrul e mult mai liber și tirania textului e semnificativ mai mică, de aici și diversitatea ceva mai mare a spectacolelor de teatru și a modurilor de producție.

C.T.: Ce s-ar potrivi mai bine pentru pandemie – un documentar sau un film artistic?

R.J.: Cred că e ultima noastră problemă. Oricum, în ceea ce privește reprezentarea realității imediate, cinema-ul a pierdut cu siguranță mult teren. E tot mai puțin relevant, măcar din punctul ăsta de vedere. Clipurile de pe TikTok (am cont datorită fiului meu adolescent, care mi-a arătat anul trecut clipurile lui Cumpănașu și m-am îngrozit) reprezintă mai precis o zonă imensă a realității sociale care scapă cinema-ului așa-zis profesionist. Acesta e prea greoi ca să poată ajunge acolo unde ajung rapid milioane de telefoane mobile. Iar cel mai fascinant cinema contemporan (sau, mai degrabă, modalitate de lucru cu imaginile, dar pentru mine e totuna) este cel practicat de Forensic Architecture, un grup de arhitecți, cineaști, filozofi, teoreticieni etc. care investighează diverse cazuri de violență de stat sau de violență a corporațiilor contra cetățenilor, pornind mereu de la studiul imaginilor disponibile (de cele mai multe ori, disponibile public). Iată un exemplu

C.T.: Nu te întreb dacă, ci la ce lucrezi.

R.J.: Am terminat două filme scurte, unul are premiera în curînd la Festivalul de la Berlin. Se numește Amintiri de pe Frontul de Est și e făcut împreună cu Adrian Cioflâncă. E un film de montaj de 30 de minute. Și mai am cîteva proiecte în diverse stadii, să vedem ce va ieși.




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Războiul Rusiei cu Rusia Kieveană

    24 mai 2022

    (dedic acest poem primarului Kievului, Vitali Kliciko, care a mărturisit că mama sa e rusoaică) Tovarășe Babaev, dumneata, care-ai mîncat de mic fasciști cu hrișcă, n-ai fi crezut că se […]

  • Țara noastră, biciclista

    24 mai 2022

    A început de ieri să cadă câte-un ban. Și după aia încă unul, și încă unul, și încă unul. Practic, e aversă de bani deasupra întregii Românii. Primarii n-au decât […]

  • Adio, arme, drum bun, generali!

    23 mai 2022

    Sînt destule locuri în România de unde se poate auzi războiul din Ucraina. Alarmele aeriene din Ismail, bombardamentele din Odessa și din Insula Șerpilor se aud bine la Chilia Veche, […]

  • O profeție

    17 mai 2022

    El a sosit să-și caute coșciugul și a scurmat vreo șapte văi cu plugul, dar supărat s-a dus să se îmbete în crîșmă, la doi pași de rîul Lethe. A […]

  • Bolovannis

    16 mai 2022

    „Vinovat este Putin.“ Așa sună ultima inepție a lui Iohannis. Așa arată concluzia ultimilor șapte ani de stagnare și inutilitate, de impostură intelectuală și nonsens politic. Așa arată viitorii trei […]

Editoriale
  • Războiul Rusiei cu Rusia Kieveană

    24 mai 2022

    (dedic acest poem primarului Kievului, Vitali Kliciko, care a mărturisit că mama sa e rusoaică) Tovarășe Babaev, dumneata, care-ai mîncat de mic fasciști cu hrișcă, n-ai fi crezut că se […]

  • Țara noastră, biciclista

    24 mai 2022

    A început de ieri să cadă câte-un ban. Și după aia încă unul, și încă unul, și încă unul. Practic, e aversă de bani deasupra întregii Românii. Primarii n-au decât […]

  • Adio, arme, drum bun, generali!

    23 mai 2022

    Sînt destule locuri în România de unde se poate auzi războiul din Ucraina. Alarmele aeriene din Ismail, bombardamentele din Odessa și din Insula Șerpilor se aud bine la Chilia Veche, […]

  • O profeție

    17 mai 2022

    El a sosit să-și caute coșciugul și a scurmat vreo șapte văi cu plugul, dar supărat s-a dus să se îmbete în crîșmă, la doi pași de rîul Lethe. A […]

  • Bolovannis

    16 mai 2022

    „Vinovat este Putin.“ Așa sună ultima inepție a lui Iohannis. Așa arată concluzia ultimilor șapte ani de stagnare și inutilitate, de impostură intelectuală și nonsens politic. Așa arată viitorii trei […]

  • Ziua în care Dumnezeu a fost lăsat la vatră, odată cu tatăl meu

    10 mai 2022

    Biata mea mamă, cum să nu se sperie că-n loc să fi rămas un gînd de-al ei, neîntinat de hulpava materie, m-a scos ca pe-un sobol dintr-un bordei? Poate că […]