RADU PARASCHIVESCU: „Spun de multă vreme că va veni ziua cînd vom vorbi corect doar la noi în sufragerie”

Excelent prozator cu două viteze, adică și pe scurt și pe lung, formidabil traducător de cursă lungă, Radu Paraschivescu e și un binevenit îndreptător al limbii vorbite, plus un comentator de cărți și de fotbal pe care merită să-l asculți. Are un aer mucalit fără efort și e un erudit lipsit de pretenții.

Cristian Teodorescu: Ai vreo satisfație ca îndreptător la televizor al limbii române vorbite?Adică se corectează cineva, după emisiunile tale?

Radu Paraschivescu: Am crezut o vreme că fac un soi de „preaching to the converted”. Altfel spus, că îmi bat gura de pomană, fiindcă oamenii care sînt atenţi la rubrica mea vorbesc oricum corect (şi se uită la mine mai degrabă din solidaritate), iar pe ceilalţi nu-i preocupă să-şi perie exprimarea. Eram gata să mă consolez cu nişte cifre de audienţă favorabile, cînd am primit un semnal bun. Prin aceea că a fost neaşteptat. Un coleg de platou dintr-o emisiune de sport – fost fotbalist, nu spui ţine, persoană însemnată – m-a întrebat cu vreo doi ani în urmă: „Omule, nu se spune «a lua în considerare»? Am auzit pe cineva că a luat în consideraţie. Consideraţie nu-i totuna cu respect?”. M-am luminat. În primul rînd, fiindcă interlocutorul avea această grijă, pentru unii pedantă, de-a distinge între două cuvinte pe care le încurcă destui oameni cu şcoală. În al doilea rînd, fiindcă mi-am dat seama că îmi urmărea emisiunea, deşi nu-l bănuiam. Ulterior şi-a îndreptat o altă greşeală de exprimare. Spunea mereu „a corobora” în loc de „a corela”, iar după ce m-a văzut dînd explicaţii în emisiune a folosit forma corectă. Înseamnă că minutele acelea de limbă română la televizor au totuşi un rost pe lume.

C.T.: Care sînt marii vinovați că limba romînă e vorbită cu tot mai multe greșeli?

R.P.: În primul rînd, media, cu tot ce încape aici: ziare şi reviste, posturi de radio şi posturi TV. Pe urmă şcoala, fiindcă încă există profesori care nu ştiu, nu pot sau nu vor să-şi împrietenească elevii cu limba română ca materie de studiu. Ora de curs e privită în continuare ca o corvoadă, iar de aici pleacă multe. Al treilea vinovat (deşi termenul îmi displace) e mediul virtual, unde, în lipsa redactorilor şi a corectorilor, scrie fiecare cum îl taie capul. În fine, al patrulea vinovat nu e o persoană sau o instituţie, ci o idee: aceea că nu contează ambalajul, ci doar marfa. Altfel spus, că important e  doar să ajungă mesajul la destinaţie, nu şi toaleta cu care iese în lume. Stilistica şi acurateţea sînt văzute de adepţii acestei idei drept mofturi de pension sau forme de intoleranţă maniacală. Şi nu-i aşa. Pledoaria pentru reguli nu înseamnă nazism gramatical. Grija pentru mesaj e de găsit în acurateţe, nu în relativizare. Cel mai bun exemplu (l-am mai dat, dar nu contează) e folosirea sau omiterea lui „pe” din acuzativul cu prepoziţie „pe care”. „Maria are o fată care o ajută la lecţii” înseamnă cu totul altceva decît „Maria are o fată pe care o ajută la lecţii”. Asta dacă tot vorbim de importanţa mesajului.

C.T.: În viitoare ediția a DEX-ului „ora doisprezece” va deveni alternativă acceptată față de „ora douăsprezece”?

R.P.: Am destule pronosticuri sumbre la capitolul ăsta, mai cu seamă că aud ziarişti, moderatori şi reporteri spunînd „doisprezece minute” sau „doisprezece puncte”. (Apropo, e o greşeală pe care mai degrabă o auzi decît o vezi, fiindcă mulţi dintre cei care rostesc incorect „doisprezece puncte” scriu corect „douăsprezece puncte”). Anticipez că se va oficializa folosirea lui „decît” în afirmativ („am decît trei lei”)  şi că vom intra definitiv în zodia „ca şi”-ului. Se va spune „ca şi scriitor”, „ca şi pompier” sau „ca şi dobitoc”. Totul e ca varianta acceptată de care zici să nu devină variantă unică. Obligatorie. Spun de multă vreme că va veni ziua cînd vom vorbi corect doar la noi în sufragerie, la do de jos, spre a nu fi auziţi şi supliciaţi de majoritatea zgomotoasă şi analfabetă.

C.T.: Dar formularea „dar, totuși” care pe mine mă calcă pe nervi?

R.P.: E un pleonasm de primă mînă. Şi poate cel mai des întîlnit, inclusiv în cărţi. Ia nişte romane sau eseuri la întîmplare şi-o să te îngrozeşti cînd o să vezi cît de frecvent îţi iese în cale „dar totuşi”. Lumea nu pare să-şi dea seama că „dar” e totuna cu „totuşi” şi că „dar totuşi” e acelaşi lucru cu „hemoragie de sînge ”. Fiindcă nivelul de exigenţă a scăzut uluitor în ultimele decenii. Şi continuă să scadă.

C.T.: De unde ți se trage faptul că ai devenit și comentator de fotbal?

R.P.: Sînt treisprezece ani de cînd particip la emisiuni de chibiţăreală fotbalistică. Vali Moraru (pe atunci la TV Sport, acum la Digi Sport) e cel care m-a înnădit şi m-a adus pentru prima dată într-o emisiune de acest gen. Eram cu douăzeci de kilograme mai nesuferit şi aveam uneori impresia că nu încap în cadru. Amiciţia cu Vali, plăcerea de-a povesti şi o anume fidelitate m-au făcut să mă număr şi azi printre invitaţii lui. De ce mă cheamă? Pot doar să bănuiesc că, printre atîţia specialişti, e nevoie şi de impresiile unui diletant. În plus, s-ar putea să conteze că am un fond lexical mai bogat decît alţii şi să mă exprim ceva mai curgător şi mai plastic. Pot să fac racorduri între un dribling al lui Mbappé şi o scenă dintr-un roman de Marlon James, cred că asta mă salvează. Dar, atenţie, nu sînt comentator de fotbal. Nu comentez meciuri în direct, ci – incomparabil mai caraghios – le explic pe urmă oamenilor ce-au văzut. E ceea ce am numit, cu un prilej anterior, „hermeneutica ofsaidului”.

C.T.: Ești unul dintre marii traducători din România, pe engleză. Asta nu-l încurcă pe scriitorul Radu Paraschivescu?

R.P.: Mă uit în jur şi văd destui scriitori care traduc sau traducători care scriu. De toate vîrstele, de toate genurile şi de ambele sexe (sau cîte or fi la ora asta): Nora Iuga, Florin Bican, Lavinia Branişte, Dan Sociu, Tatiana Niculescu, Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu etc. Nu mi se pare că există vreun conflict sau măcar vreo tensiune între scriitorul şi traducătorul încăpuţi în aceeaşi piele. La început de drum, am avut, ce-i drept, un frison: să nu cumva să-i fac pe autorii din care traduc să semene cu felul meu de-a scrie. Şi, prin asta, să ajungă să semene între ei în limba română din cauza mea. Era vorba de autori ca Jonathan Coe, David Lodge sau Julian Barnes, fiindcă dac-aş fi tradus din Shakespeare, din Eliot sau din John Donne n-aş fi nutrit asemenea gînduri. Însă m-am liniştit: traducătorul şi scriitorul din mine pot să coabiteze armonios. Cu condiţia să nu se încaiere pentru cele 24 de ore ale zilei.

C.T.: Dar cronicile pe care le faci despre cărți o dată pe săptămînă la Digi24?

R.P.: Sînt prezentări de carte pe care le fac cu plăcere şi cu părere de rău. Plăcere fiindcă mă bucur să pot împărtăşi publicului lucruri despre ceva ce cred că merită citit. Părere de rău fiindcă nu pot aduce la rampă mai mult de o carte pe săptămînă. Trebuie să mă lupt în permanenţă cu propriile reproşuri şi nelinişti: ai grijă că n-ai prezentat nimic de la editura X în ultimul an, de ce nu te ocupi şi de poezie sau de cartea pentru copii, nu cumva recomanzi mai mulţi scriitori decît scriitoare şi mai mulţi englezi decît columbieni? Cînd mă uit în urmă (am deja la ce), încerc sentimente amestecate. Îmi pare cumplit de rău că nu pot vorbi despre toate cărţile excelente sau măcar foarte bune pe care le-am citit. Pe de altă parte, văd că am intrat în al nouălea sezon, ceea ce înseamnă că există oameni care se uită la rubrica mea de carte. Şi mai e un lucru care pentru mine contează: nu fac recomandări de lectură după răsfoiri sau frunzăriri. „Dă-te la o carte” e o rubrică de cărţi citite din scoarţă-n scoarţă, nu pe sărite şi nici pe fugă.

C.T.: Ești un autor satiric de succes, dar și un romancier care scrie cu totul altceva. Personalitate multiplă?

R.P.: Sper că nu. Totul ţine de raportarea la imediat. Nefiind grav din fire şi neavînd deprinderea solemnităţii, cred că scrisul ironic sau satiric despre lumea românească mi se potriveşte cel mai bine. În plus, îmi place să rîd şi să descreţesc frunţi. Însă cred şi sper că textele mele satirice nu rămîn la burlesc, la gag, la grimasă. În spatele unei cărţi scrise cu umor stau de cele mai multe ori lucruri serioase şi supărătoare. De pildă, România în 7 gesturi e o carte pronunţat satirică, dar pe care am scris-o cu durere şi revoltă. Pe de altă parte, cînd simt nevoia unei decuplări de la cotidian, scriu o poveste din alt loc şi din alt timp: Portugalia medievală, Roma barocului, Irlanda marii foamete etc. Dacă nu se întîmplă nimic neplăcut, o să vină la rînd Franţa unor vremuri de demult.

C.T.: Te simți bine în Romînia de azi?

R.P.: În general, da. Ca dovadă, nu m-a colindat niciodată gîndul plecării definitive. Dac-aş putea, aş ieşi de zece ori pe an din ţară, însă doar ca turist. M-aş întoarce mereu şi mi-aş vedea de cărţi, de traduceri, de emisiuni şi de viaţă. Sigur, cîrtesc şi cîrcotesc, am nemulţumiri învăpăiate, trăiesc momente tot mai dese de consternare şi de fierbere, dar nu mă văd în altă parte. Rămîn aici, în zeama asta cu de toate.

C.T.: Dintre toate ipostazele tale de azi pe care a-i alege-o?

R.P.: Ipostazele de azi au fost tentante pînă cînd am ajuns la ele. Atît. Între ele n-aş alege, ci aş da cu banul. Dac-aş putea cu adevărat să aleg, n-aş alege nici ipostaza de scriitor, nici pe cea de – cum să-i zic? – vedetuşcă. Aş alege-o pe cea de tînăr pletos, cu blugi şi tenişi, ahtiat după Pink Floyd, Queen, Mark Knopfler şi Paul Simon, plecat să predea limbă engleză într-un loc unde nu fusese niciodată, îndrăgostit de romane sud-americane şi blonde est-europene, timid şi glumeţ, stîngaci şi entuziast, topit după dulciuri şi dispus să joace mimă ore în şir, gata să citească nopţi întregi prin trenuri şi să se ducă de la Bucureşti la Timişoara de dragul unui Poli-Atletico Madrid unde trebuia să fie în tribună cu şapte ore înainte de primul fluier, ca să prindă loc. Aş alege, de fapt, coperta cărţii mele Am fost cîndva femeie de onoare.