Cred că chiar acum, cînd citești această relatare, cineva undeva în lume scrie ceva despre sau chiar din Moby Dick. Poate chiar prima propoziție: „Spuneți-mi Ishmael“. La început de an nu-i bine să riști să te dezamăgească o carte, așa că e de preferat să recitești una care ți-a plăcut. De la ideea asta pornește și concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, să auzi din nou muzica familiei Strauss, anul ăsta pentru prima oară fără public în sală – ce ghinion pe Riccardo Muti!
Ziceam la început „relatare“, fiindcă ceea ce urmează e o povestire despre gîndurile care mi-au venit cînd am citit și recitit acest roman. Printre ele și întrebarea dintr-o povestire de Borges despre un anume Pierre Menard: cum poate rescrie azi cineva Don Quijote, cuvînt cu cuvînt, ca autor din secolul 21?
Primul răspuns vine după subîntrebarea capitală – „Mai poate?“. Un postmodernist scrupulos, dotat cu umor involuntar, ar putea. Probabil că și-ar împăna romanul cu multe note de subsol și cu un avertisment bolduit, adică cu litere groase,în care ar anunța cu gravitate că autorul nu e de acord cu vînarea balenelor și și-ar exprima regretul că predecesorul său, Melville, n-a înțeles că uciderea balenelor ar fi putut duce la dispariția lor, ceea ce, de altfel, era să se întîmple. De asemenea, ar preciza ritos că nu e de acord cu luarea peste picior a nici unui cult religios recunoscut, inclusiv a quakerilor, luîndu-și astfel distanță de ironizarea armatorilor balenierei Pequod, respectabilii quakeri Peleg și Bildad.Deloc în ultimul rînd, acest temerar autor ar afirma într-o notă de subsol că balena nu e un pește uriaș, cum greșit crede personajul Ishmael, ci un mamifer, așa cum au demonstrat oamenii de știință britanici.
Ca și mai tîrziu Thomas Mann, Melville crede că, indiferent cîte straturi ar avea un roman, cel dintîi trebuie să poată fi înțeles de orice cititor – stratul cu povestea. Restul depinde de ceea ce profesorii exprimă prin întrebarea „Ce a vrut să spună autorul?“. Primii critici americani ai romanului au fost decepționați de acest strat, care li s-a părut prea complicat, artificial pe alocuri, și l-au îndemnat pe Melville să se întoarcă la cinstitele sale romane de aventuri maritime apărute pînă atunci. Singurul contemporan care a întrevăzut miracolul acestei cărți a fost prozatorul Nathaniel Hawthorne, căruia Melville îi și dedică Moby Dick, „cu adîncă prețuire pentru geniul său“.
Ceea ce acum pare evident pentru toată lumea, că Moby Dick e o capodoperă, a fost spus/scris pentru prima oară tot de un prozator. D.H. Lawrence, la vreo treizeci de ani după moartea lui Melville, spunea inspirat: „Moby Dick e cea mai stranie și maifrumoasă carte de aventuri nautice scrisă vreodată“. Tot Lawrence e cel ce a afirmat că adevăratul părinte al romanului american a fost Melville, cu Moby Dick, nu Mark Twain, cu al său Huckleberry Finn.Nu sînt sigur, dar nu văd de ce un gen literar n-ar putea avea doi părinți diferiți.
Despre unele dintre multele exegeze entuziaste consacrate romanuluise spune că forțează lucrurile pînă la abuz, de-a dreptul prostește – sau, cum zicea Teodor Mazilu: „Pe proști îi simți și după cum aplaudă!“.
Dacă propoziția „Spuneți-mi Ishmael“ e considerată drept unul dintre cele mai frumoase și mai influente începuturi de roman, ever, fraza cu care se încheie Moby Dicke și ea unul dintre cele mai frumoase finaluri de roman care s-au scris vreodată, are ceva din liniștirea misterioasă a apelor mării după furtună.
Herman Melville, Moby Dick sau Balena, traducere de Petre Solomon, Editura Minerva, 1973.
