Restaurante est-europene: Crama Ileana, Sibiu

Seară de iunie, Sibiu. Eram în infotrip-ul organizat de Ministerul Turismului pentru jurnaliștii străini interesați de locurile și oamenii de pe-aici, unul din cei trei reprezentanți ai presei românești în micul grup plecat din București cu un microbuz, pe traseul Brașov-Bran-Făgăraș-Sibiu-Bîlea Lac. Tocmai ce ne cazaserăm în Sibiu, la apart-hotelul Plaza 35, și ni se făcuse transferul în centru pentru masa de seară.

Ne așezam, deci, pentru cină, pe scaunele din lemn masiv de la Crama Ileana, o pivniță cu clădire din piatră deasupra, placată în lemn sculptat folcloric și decorată foarte tradițional cu ulcele, ștergare și blănuri pe pereți, undeva pe lîngă capătul pietonalei care se scurge cu tot cu trecători în Piața Mare. Ni se pregătise o seară românească parțial autentică: gustări de platou rece (brînză, șuncă, mezeluri, ceapă roșie, felii de castravete, roșii), tochitură din carne de porc cu mămăliguță și, la desert, papanași, în farfurii servite pe ritmuri de muzică populară. Spun parțial autentică, pentru că pe masă fuseseră puse doar sticle de Borsec, de parcă românul dă noroc cu apă minerală. I-am atras atenția ospătarului că paharele nu conțin ceea ce trebuie, rugîndu-l să ia și comenzi lichide. Omul s-a scuzat politicos: fusese plătită doar mîncarea, băutura era contra cost. OK, adă-ne o carafă de vinul casei, zic, o plătesc eu. Și fețele comesenilor s-au luminat brusc…

Toate bune și frumoase, ca la un ospăț cu musafiri mulțumiți. Cînd să ne ridicăm și să ieșim, însă, fază penibilă: îl văd pe chelner lansat să le prindă din urmă pe fetele de la masa de-alături, cipriota, grecoaica și estoniana, care – am aflat ulterior –, ceruseră cîte o Cola și plecaseră fără să știe că trebuie să le plătească. Reacție logică, din reflex: l-am interceptat în ultimul moment și, împreună cu colegul de la TVR, am achitat nota, împărțind-o în două – eu, carafa de vin de la masa noastră, el, sucurile de la masa vecină.

Afară, cît și-a aprins lumea o țigară, am tras-o deoparte, interesat să aud niște explicații, pe doamna reprezentant al Ministerului Turismului în teritoriu, care primise sarcina să organizeze excursia de presă și să se ocupe de noi, pentru o experiență locală cît mai plăcută (n-o să-i dau numele, pentru că această mentalitate este definitorie pentru aproape toți angajații ministerului, care trăiesc într-o lume complet paralelă cu turismul actual). OK, înțelesesem că infotrip-ul s-a făcut cum se fac cam toate lucrurile pe la noi, în ultima clipă și pe genunchi; i se aruncase în mînă un cartof fierbinte, pe care n-a avut cui să-l paseze și-a trebuit să se milogească pe la cîrciumarii și hotelierii locali pentru mesele și paturile din program, dar nu-mi imaginez că în buget chiar nu mai rămăseseră cîteva zeci de lei, ca să se evite situația ridicolă ca invitatul străin să se scotocească prin buzunare pentru banii unui suc. Și fără să fi fost anunțat în prealabil de acest lucru (pînă atunci, la toate celelalte mese anterioare, în Brașov sau Bran, băuturile fuseseră incluse). La urma urmei, putea să ne zică nouă, românilor, că nu s-a descurcat să primească și aici meniul complet și plăteam noi băutura – cum am și făcut, de altfel –, fără riscul de a ne face de rîs. În loc de orice altă explicație, însă, doamna, ușor agasată, mi-a dat o replică ce m-a lăsat fără cuvinte: „Asta e, trebuie să înțeleagă și ei că facem și noi ce putem!“.

P.S. Cu o parte din grup s-a revanșat, totuși. Probabil că, după fața și reacția mea (m-am întors și am plecat fără să mai scot o silabă), a înțeles dimensiunile gafei și s-a simțit un pic vinovată. Ăsta cred că e motivul pentru care a insistat să ni se alăture, amicului Răzvan, estoniancei Julia și cehului Filip, colegii pe care îi invitasem la o bere pe o terasă din Piața Mare. La final, cînd i-am cerut chelnerului să ne aducă nota, plătise ea deja toată consumația.