Fiindcă mult îmi plac pozele pe care le face Robert Șerban, l-am întrebat de unde i se trage asta cu fotografiatul. Eram curios apoi ce face el la TVR Timișoara, de unde-i știe pe prietenii mei Mircea Nedelciu, Tudor Jebeleanu și Florin Iaru, autori și ai unor fotografii minunate. Și voiam să aflați despre miraculoasa lui întîlnire cu Dorin Tudoran, din care a ieșit o carte de interviuri extraordinare.
Cristian Teodorescu: Cînd ai început să faci și fotografii artistice? Nu-ți mai ajungeau cuvintele?
Robert Șerban: Pe la 12 ani am fost fericitul cîștigător al unui un concurs de cultură generală, al cărui premiu s-a dovedit a fi un aparat de fotografiat Smena, rusesc. Dar cum filme pentru el se găseau greu, erau scumpe și cum începusem să scriu poezii, cu oareșce succes la fete, făceam poze la rece. Dar, ca să alung monotonia, ieșeam pe geam, la etajul 2, în blocul unde locuiam, și încadram, cu aparatul la ochi, trecătorii, iar unii chiar îmi pozau, crezînd că am și film în scula foto. Mai la stînga, mai la dreapta, puțin mai în spate, așa, nu e bine, mai la dreapta!, le strigam, iar ei se tot executau, pînă cînd mă umfla rîsul și eram nevoit să mă retrag, în uralele lor cu trimitere exactă la origini. De la 25 de ani am lucrat ca ziarist la cotidianul Renașterea bănățeană, unde era o echipă de trei-patru fotoreporteri foarte buni, între ei legendarii Emerich Robicsek (din 1946, fotograf de presă, aproape 60 de ani!)și Robert Moser (totodată, și un rafinat artist vizual). Mi-am dat seama cît de importantă e fotografia, mai ales în reportaj, unde potențează textul. Dar nu cred în chestia aia cu imaginea care face cît o mie de cuvinte. Dimpotrivă, o fotografie bună te face să spui sute și sute de cuvinte, te incită la poveste, îți activează imaginația.
Pe la începutul anilor 2000, am primit cadou de la prietenul meu Cătălin Dorian Florescu, prozatorul, un aparat de fotografiat Sony, mic, dar cu lentilă Zeiss. Mi-a picat cu tronc și-am constatat că văd prin el lucruri noi și scene care pînă atunci nu mă interesaseră. Cu acel aparat am făcut primele fotografii mai acătării. Iar de cînd am smartphone, interesul pentru fotografie mi-a crescut, mai ales că mi l-am tot cultivat. Fotografia mi-a întețit curiozitatea, mă determină să mă uit mai acut la lumea prin care trec, să stabilesc cu ea o relație și mai intensă.
C.T.: Într-un timp, Mircea Nedelciu făcea poze artistice, iar Florin Iaru aproape că devenise fotograf profesionist. Te bate gîndul?
R.Ș.: Pe amîndoi scriitorii i-am cunoscut în același an, 1987, la Timișoara, în tabăra de literatură pentru „tinere condeie“ Excelsior. Treceam pe-a XI-a. În tabără era un cenaclu, în care se citea, se dezbătea, iar dimineața erau cursuri. Florin ținea cursul Poezia Hi-Fi, iar Mircea, pe cel de proză. Seara, după cină, în holul căminului de la Liceul Silvic, unde eram cazați, aveau loc activități educative: discoteca (pînă la 5-6 dimineața) și concursurile de miss. Zic concursuri fiindcă au fost trei: Miss, Contramiss (cu fetele care n-au participat la prima competiție) și Supermiss (cu toate fetele frumoase din tabără). Dimineața, holul acelui cămin era tapetat cu fotografiile pe care Florin (ni) le făcea, mai mult pe furiș, la întîlnirile estetico-dansante din cursul nopții. Din păcate, nu mai are nici o imagine de atunci, a pierdut toate filmele. N-am știut că Mircea – ce om și scriitor grozav, tare l-am iubit – avea pasiunea fotografiei. Ca să faci din fotografiat o profesie îți trebuie timp. Or, am serviciu de opt ore, abia de mai am vreme pentru citit și scris, seara, noaptea. Însă, dacă văd ceva ieșit din comun, scot mai iute ca un cowboy telefonul și nu ezit să trag un cadru, două, trei.
C.T.: Îl cunoști pe Tudor Jebeleanu, artistul plastic care într-un timp nu ieșea din casă fără aparatul de fotografiat?
R.Ș.: Sigur că îl știu pe Tudor, îmi plac foarte mult desenele lui, cu liniile dinamice, ca niște brațe de octopus în plină vînătoare. O splendidă carte a lui Mircea Cărtărescu (pe care l-am cunoscut în 1988, la aceeași tabără Excelsior, dar la Suceava), 50 de sonete, a apărut, în două ediții, la Editura Brumar, unde am lucrat vreo zece ani. Cartea lui Mircea e însoțită de 50 de desene semnate Tudor Jebeleanu. Care e și un fotograf tare. Nu puține imagini iconice ale optzeciștilor îi poartă semnătura.
Am două aparate de fotografiat, însă le folosesc rar, în concedii. Tocmai fiindcă nu asta e meseria mea. Fac fotografii cu telefonul, unul onest, iPhone 7, care tocmai a intrat în al optulea an de viață. Nu bate la distanță, nu pot focaliza decît lucruri din apropiere, dar mi-e la-ndemînă. Ziceam că prefer instantaneul fiindcă e genul de fotografie unde e nevoie să presimți ce se va întîmpla, să fii pe fază ca să prinzi momentul, să ai intuiție. Un om care face fotografie e în așteptarea ineditului, a frumosului, le pîndește, chiar și numai mental. Parcă sînt mai atent și mai empatic la suprafața lumii. Ca și poezia, fotografia e un instrument de cercetare. Pentru interior e poezia, pentru exterior, fotografia. Dar se poate și viceversa.
C.T.: Faci interviuri cu artiști la TVR Timișoara. Interviuri care au (și) audiență mare. Interviul fiind un fel de a te pune în pielea altcuiva, ca să afli ce are în suflet. Asta îți vine de la proza pe care o scrii?
R.Ș.: Vine, mai degrabă, de la interesul meu pentru oamenii care scriu, pentru arta scrisului, pentru lumea literară. În adolescență am realizat că scriitorii nu au numai capacitatea de a imagina, de a potrivi cuvinte, de a emoționa prin ceea ce scriu, ci și că foarte mulți sînt personaje entuziasmante, ce ies din rînd. Or, pe mine chiar m-au interesat astfel de oameni, am vrut să cunosc cît mai mulți, să-i citesc și dincolo de cărțile lor. Am avut noroc făcînd jurnalism. Apoi, interviul, mai ales cel de televiziune, poate funcționa ca o subtilă vrăjitorie, iar telespectatorul poate deveni și cititor, dacă scriitorii pe care îi vede vorbind îl conving, îl vrăjesc.
C.T.: Din interviurile tale cu Dorin Tudoran a ieșit o carte minunată și memorabilă. Cum ați ajuns în conjuncție?
R.Ș.: Cînd l-am întîlnit în 1992, student fiind, pe poetul Dorin Tudoran, la Timișoara, inima-mi bubuia: eram în fața celui mai curajos scriitor român în viață. Și nu doar că am reușit să îi am semnătura pe antologia domniei-sale, Ultimului turnir, care s-a lansat atunci, dar mi-am inhibat tracul și i-am dat un plic. Peste cîteva luni, poeziile care erau în acel plic au apărut în Agora, revista editată, în SUA, de către domnul Tudoran. Ne-am mai revăzut abia peste douăzeci de ani, tot în orașu-i natal, Timișoara, cînd a primit Premiul „Petre Stoica“. Primul dialog din cele patru ale cărții a avut loc în octombrie 2020, cînd domnul Tudoran a fost invitatul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Fiind pandemie, FILTM s-a ținut online, deci și dialogul nostru. Peste o lună, l-am rugat să mai facem unul, dar în scris, de data asta. Discuția a apărut în paginile publicației Banatul Azi. După o vreme, l-am rugat să continuăm povestea. Generos, a acceptat. Îmi dăduse nu un deget, nu două, ci trei. Nu voiam chiar toată mîna, dar un al patrulea interviu era necesar, fiindcă ideea unei cărți care să le cuprindă și în care confesiunea să vizeze, printre altele, prietenia sa cu Adrian Păunescu și despărțirea de el, apariția Cenaclului „Flacăra“, lumea literară românească de la sfîrșitul anilor ’60 și pînă la mijlocul anilor ’80, cu taberele și confruntările dintre ele, s-a conturat firesc. Și, da, mulțumesc, domnule Teodorescu, cartea a ieșit tare, ca Dorin Tudoran.
C.T.: Care dintre scriitorii-gazetari interbelici îți plac?
R.Ș.: Îi recitesc la răstimpuri și cu o mare plăcere pe Brunea-Fox, Petre Pandrea, Tudor Arghezi.
C.T.: În care dintre scriitorii care fac azi comentarii politice ai încredere?
R.Ș.: Din păcate, sînt tot mai puțini scriitori care mai publică astfel de comentarii. Și foarte bun accentul cu încrederea, fiindcă, adevărat, e nevoie, ca jurnalist și comentator politic, să o capeți de la cititori. Se cîștigă greu, se spulberă instantaneu. Îi citesc cu interes atunci cînd scriu și despre politică pe Mircea Mihăieș, Cristian Tudor Popescu, Dorin Tudoran, Bedros Horasangian. Mă tot mir cum de reușesc ei să scrie așa de bine despre o politică așa de proastă.
