Scriitor (mai ales poet) și om de televiziune, Robert Șerban e timișorean prin adopție, adică de vreo 30 de ani. N-a anticipat pandemia, însă unul dintre motivele pentru care n-a plecat din Timișoara e calitatea medicilor de acolo, pe care știi că te poți bizui la un caz de ceva.
Cristian Teodorescu:Ce mai e azi normalitatea la Timișoara?
Robert Șerban:Anormal e aerul curat, ca din Banatul montan, ce-mi dă amețeli, eu fiind obișnuit cu ăla cauciucat, pe care fabrica Continental ni-l pregătea – ehei, în vremurile antepandemice – zi și noapte. Dar își va relua ea activitateaacuși și voi/vom trage din nou în plăm]ni esențele tari de pneuri ce demarează,prin coșurile fabricii, în trombă. Și în trompă.Normalitatea? Fiindcă stau și lucrez în casă, e la ea acasă.
C.T.:Cum vă tratați de pustietatea străzilor?
R.Ș.:Cum? Uitîndu-ne pe lung la ele, nu doar pe lat, și observînd că le-au înflorit și înverzit pomii, că le-au crescut perciuni de iarbă, că au făcut carii ce-ar trebui plombate acum, cînd rar vezi cîte-un auto, nu după 15 mai, cînd hei, iubitori de turbo, începe cursa, emoții mari; că mîțele casnice nu mai fug de maidanezi (fiindcă sînt cocoțate pe garduri și le doare-n coadă de lătraturile lor), că acuși se vor umple din nou de viață, smog, claxoane și chiștoace. Prin urmare,pe unele le mai tragem în poză, ca să avem dovada că au fost și pustii.Pe mine tristețea m-a cuprinscînd m-am uitat prin gardul unui parc pentru copii și l-am văzut nu doar pustiu, ci și plin de păpădii. Primul lucru pe care-l fac mai toți micuții cînd intră într-un astfel de loc e să sufle-n jucăriile pe care bunul Dumnezeu le-a lăsat pentru anotimpul ăsta și să le urmărească, apoi, zborul. Deși era inundat de soare și crăpa de sănătatea lui verde, parcul mi s-a părut ca un bătrîn operat estetic și botoxat pînă la mumificare. Dar asta nu înseamnă că l-aș izola și mai și, ci, dimpotrivă, aș lăsa puștii să-i sufle păpădiile, să-l învie cu joaca lor și să-l aducă, din nou, în circuitul adevărat al vieții. Aflu, chiar acum, că după 15 mai primim liber la umblat și colindat. Hai, libi!
C.T.:Solidaritate sau solitudine?
R.Ș.:Paradoxal, sîntem solidari fiindcă sîntem solitari. Fiindcă păstrăm distanța în metri față de cei pe care îi iubim, cu care lucrăm, cu care avem – cum se zice – proiecte. Sună responsabil, nu? Apoi, avem telefoanele moderne care ne permit nu doar să sporovăim între noi, ci să ne și vedem moacele, să ne facem cu ochiul, să ne strîngem în gașcă, pe Zoom, și să ne dăm deștepți și curajoși.
C.T.:Distanța socială e și distanța amicală?
R.Ș.:Pentru mine, ins prietenos și cald, de-ăla care-și îmbrățișează cu bucurie cunoscuții, le strînge mîinile, iar pe fete le mai și pupă, e cam aiurea să-mi flutur brațele de la distanță– ciao-ciao!– și să anunț că zîmbesc. Pe de altă parte, îmi place să cred că rațiunea mă-nsoțește ca telefonul mobil, tot timpul, și păstrez fără să clipesc metri suficienți ce, teoretic, îi protejează pe cei cu care mă-ntîlnesc. Rar, foarte rar. Lucrez de acasă, sînt cu toate antenele și electroniceleon, îmi fac munca, ba chiar am timp să rumeg pe îndelete anumite lucruri, să decelez cu – nu mă pot abține – celeritate sau să încerc să anticipez anumite direcții. Și, poate, sensuri. Îmi lipsesc prietenii, lansările de cărți, venisajele, glumele și calambururile. Dar mai defulez, uneori, pe Facebook.
C.T.:Cît e frică și cît ignorarea regulilor la Timișoara?
R.Ș.:Teoretic, bănățeanul e responsabil, la locul lui, așezat. Practic, în Timișoara sînt mai puțin de 25% bănățeni puri, de la mama lor (nu adaug și tata, din precauție matematică), restul sîntem vinituri. Așa că nu-s de mirare amenzile pe care Poliția le dă celor care n-au documentul asupra lor ori nu respectă restricțiile impuse de ordonanțele militare, să trăiți! Totuși, ce observ din plin de la volanul mașinii, cînd ies din casă cu treabă serioasă (și cu, se subînțelege, declarația semnată și datată), e absența. A semenilor de pe străzi și trotuare.Și-mi zic că e bine. Știi, soldat fiind, pe la 19 ani, am aflat de la comandantul de pluton o înțelepciune care se verifică cu vîrf și, acum, chiar îndesat: frica determină conștiința. Ce cadre cu filosofia la bază avea glorioasa armată română!
C.T.:Ce zice lumea din oraș despre COVID-19?
R.Ș.:Ca pe la toți românii, și cunoscuții mei se împart în două: majoritarii, care-s puși în alertă de COVID-19 și de boala pe care o poate declanșa, și o mînuță. Mînuțae convinsă că oculta mondială (plus miliardarii ce-o finanțează), vrînd să preia puterea planetei, a inventat povestea cu pandemia. Ea nu există, sîntem îmbrobodiți. Prin urmare, cum noi stăm în case, oculta– țuști!– pune laba pe putere. Apoi ne face robi și ne trimite pe plantațiile de antene 5G, să scuturăm semnalul. Dar pe mine nu lumea din oraș mă face să ridic nervos sprînceana, ci mîna aia de pe Facebook, cu care interacționez(și) fără să vreau. E, acolo să vezi bărbăție, reacțiune, luptă pentru libertate, strigăte tari (jos masca!, vom dormi și vom fi liberi!), anarhie de bibliotecă, luptă pentru drepurile COVID-ului. Pe unii dintre ei îi știu (credeam că îi și cunosc) și nu-mi ascund stupefacția. Ba am și reacționat în vreo trei-patru cazuri.Inutil. Pandemia e o (pre)făcătorie, sîntem niște proști că nu ieșim în stradă, că nu sărim pe polițiști, că acceptăm recluziunea. O știi, dragă Cristian, mai bine ca mine: e plină lumea viruală de personajecu pieptul bombat sau de țicniți, pur și simplu, ce zburdă liberi prin lanurile de biți.
C.T.:Cum conviețuiți cu Poliția și cu jandarmii?
R.Ș.:Avem un pact cu ei: se cheamă declarație pe proprie răspundere. Cum îl scoatem la înaintare și ei îl citesc, cum se instaurează pacea și prosperitatea, iar de sub măști înmuguresc zîmbetul și voia bună. În rest, procese-verbale și amenzi cu duiumul.
C.T.:Dar cu medicii?
R.Ș.:Trebuie să reiau, fiindcă ai adus vorba, o mărturisire. Faptul că am o mulțime de prieteni medici în Timișoara a fost determinant, pentru mine, ca să refuz oferte tentante financiar în București. Gîndul că, la o adică, am pe cine să sun și să consult într-o problemă de sănătate (a mea sau a celor apropiați) a contat enorm în decizia de nu părăsi niciodată (concediile și cele cîteva rezidențe literare nu se pun) orașul în care trăiesc din 1990, de la 20 de ani. Timișoara are medici tari, care au reușit să se mobilizeze ca la carte în povestea asta cu COVID-ul. Bîlbe au fost la nivelul conducerii instituțiilor din sistem, cum ar fi Direcția de Sănătate, și asta pentru că politicul se bagă unde nu-i fierbe instrumentarul medical. Sper ca din nenorocirea asta să învățăm că e musai cameritocrația să conducă România (poet, deh!) și să reacționăm cu vehemență de cîte ori aflăm că au fost numite în funcții personaje a căror principală calitate e aia de membru de partid. Să punem COVID-ul pe-ăștia cu vidul! Vidul de putere și de competență.
C.T.:Ne așteaptă falimentul editurilor?
R.Ș.:Mi-ar plăcea să spun nu și să aduc drept argument al negației faptul că, iată, în recluziune, oamenii și-au amintit de prietenul foșnitor, cartea, la care au mai apelat, măcar seara, ca să le spună povești numai bune de adormit după o zi grea, de stat în casă, la TV, comp ori telefon. Dar cred că va fi exact invers: îmbuibarea, oarecum forțată, cu cărți va genera o relaxare a interesului pentru ele, încît mulți oameni vor lua o binemeritată pauză de citit și se vor întoarce în natură, acolo unde grătarul le va redeveni rapid frate cu codrul, iar fumurile vor fi semnele elocvente ale vieții și, implicit, ale biruinței ei pe aceste meleaguri greu încercate.
C.T.:Cum îți imaginezi lumea de după?
R.Ș.:Cred că oamenii vor fi nițel mai precauți și mai puțini expansivi, mai rezervați cu participarea la evenimentele care le vor ieși în preajmă, mai distanți cu ceilalți și mai atenți la ei înșiși. Dar toate acestea nu vor dura mai mult de patru-cinci-șase luni, timp în care pandemia se va risipi. Să nu uităm: memoria șterge sau atenuează lucrurile nasoale. (Oare fostul meu comandant de pluton o citi maximele astea, le-o aprecia la adevărata lor valoare?) Domnule, totuși, nu urlă sirenele a atac aerian, nu explodează bombe, nu se trage pe străzi, nu se face foamea, curge apă la robinete, semnalulintră laInternet, duduie sute de programe la TV, curieratul erapid, Poliția spune Mulțumesc, mergeți cu bine. Nu e o perioadă normală, e limpede, dar nici război nu e; iaranul viitor, pe vremea asta, vom fi la fel, dar cu măști.
C.T.:Ții un jurnal al pandemiei?
R.Ș.:Mi-e suficient că, de mai bine de-o lună și jumătate, mă văd extremde des în oglindă – de cîte ori mă spăl pe mîini (și mă spăl, nu glumă!), n-am cum să mă evit. Să mai și filosofez despre chestia asta ori să povestesc despre ce observ pe geam, la TV, prin casă ori în propria minte, cred că ar fi prea mult. Îmi sînt simpatic, dar nu-mi sar calul. Apoi, mai scriu, din cînd, poezie, care, în fond, tot un jurnal e. Unul mai evaziv, mai codat, cică. Aștept sezonul toamnă-iarnă cînd, în librării, adevăratele jurnale, despre grozăviile pe care le-au trăit confrații literați în aceste vremuri virusate, vor îndoi primele rafturi și vor însufleți vitrinele.
