Românii și imigrantul

Se adunaseră toți la stîlpul din deal. Ăla cu bec. Satul fierbea. „Or să vină și or să ne ia locurile de muncă!”, răcni unul, cu pizmă. Trăia din pensie de handicapat, ca 80% din sat, dar o considera muncă. Adică o dată pe an trebuia să se trezească, să se ducă la doctorul ăla de la Craiova, să-i dea șpagă, să se întoarcă înapoi, ce mai: muncă.

„Sînteți siguri că o să vină aici?”, întrebă unul, mai circumspect și mai prost. „Nu e tocmai o țară faină!”, continuă el. Primarul scuipă în direcția lui cu scîrbă. „Dacă România nu e cea mai faină țară din Univers, atunci de ce se chinuie ungurii să ne-o fure de o mie de ani?” Primarul era deștept. Știa cum funcționează lumea. Nu avea nici o îndoială că, la fix o mie de ani de la venirea primului imigrant musulman, nesimțiții or să urle că au ajuns aici înaintea românilor.

„Pe mine nu asta mă deranjează”, îi întrerupse preotul satului, sfințind un scaun și așezîndu-se pe el. „Eu nu vreau o gloată de maniaci religioși la mine în sat. Oamenii ăia pur și simplu nu gîndesc. Doar fac ce cred ei că le spune Allah.” Satul era de acord. Așa că dădură cu toții trei ture de biserică, în genunchi, și pupară iconița cu Arsenie Boca pe care preotul o dusese pînă la Muntele Athos. De cînd apăruse pe o frunză de la ficusul birtului, Arsenie Boca era protectorul oficial al satului. Dacă nici el, prin lacrimile lui sfinte, nu știa cum să-i scape de maniacii religioși, atunci cine?

Ușor-ușor, planul s-a conturat. Sătenii s-au adunat în valea din sat, unde erau canalele de irigație înainte de ’89, cînd le-au furat cu toții dalele de ciment ca să își facă cotețe la găini. Acum nu prea mai aveau găini, pentru că nu aveau cu ce le hrăni. Recolta se usca repede, cu toate că se rugau zilnic la Arsenie Boca să plouă. Știa și sfîntul ce primejdie păștea satul. De-aia nu dădea cu ploaie. De mîhnit ce era.

Se adunaseră pe două rînduri. Cei din primul rînd erau acoperiți, din cap pînă în picioare, cu mațe de porc. Ei erau avangarda. Știau că toți musulmanii sînt extrem de sensibili la porc și tot ce trebuiau să facă era să alerge spre ei și să-i ia în brațe pentru ca musulmanii să se topească într-o baltă nesfîntă. Bine că tot terenul agricol era deja pîrloagă. Nimeni n-ar fi vrut să mănînce ceva care a crescut pe un teren spurcat de musulmani. Mai în spate erau cei din rîndul doi, cu furcile în mîini. Doar așa, dacă trece vreunul de ăia din primul rînd.

După multe zile apăru și primul musulman. Era slab, tuciuriu și speriat. Se uită cu ochi mari și bulbucați la țăranii încruntați și îi întrebă, cu o voce tremurîndă: „Germany?”. Popa îi arătă spre apus. Musulmanul se întoarse și plecă.