Vechi practicant al artelor marțiale din perspectivă etic-estetică, poetul și universitarul Romulus Bucur, autor al volumului Arta războiului, analizează deosebirea dintre judokanul V.V. Putin și filosofia artelor marțiale.
Cristian Teodorescu: Pe cînd era tînăr și probabil că nu visa decît să ajungă kaghebist-șef – președintele Rusiei în nici un caz, că nu căzuse URSS-ul –, V. V. Putin studia artele marțiale. Ca să ce?
Romulus Bucur: Ca să se bată, cum altfel? Nu m-a interesat personajul; am citit doar, prin ziare, că s-a format ca un băiat de cartier, cu școala vieții, pe modelul cunoscut și din literatură, și din filme, și din experiența personală a unora dintre noi. Mentalitate de lume săracă, unde succesul (sportiv, în primul rînd) te poate scoate din ghetou. Și unde cunoștințele de genul ăsta îți asigură cel puțin respectul inspirat de frică. Asta pînă apare un alt mascul alfa în zonă. În ceea ce privește artele marțiale, ar fi o discuție mai lungă, incluzînd chiar polemici despre noblețe, principii etc. față de eficiență, obținută prin orice mijloace. Și trebuie să ținem seamă de faptul că, pe lîngă școli cu maeștri respectați, există și repetenții lor, cei care, la un moment dat, au zis că știu destul, cei care s-au autoproclamat maeștri și care au strîns la rîndul lor discipoli. Să zicem, cu următoarele posibilități de a face carieră: bătăuși de cartier, gorile (scuze pentru jignirea pe care o aduc acestor nobili veri ai noștri) a tot soiul de interlopi, viitori foști militari sau oameni ai serviciilor secrete (sau parazitîndu-le), bandiți, și lista poate continua.
C.T.: Meditație, rigoare, onoare, politețe – nimic din astea nu s-a lipit de judokanul V. V. Putin, care are comportament de bătăuș ratat. Crezi că-l apasă că Federația Internațională de Judo l-a dat afară din rîndurile ei?
R.B.: Sînt convins. E vorba de orgoliu, de imagine de sine. Cred că o ia ca pe o ofensă și ceea ce îl roade și mai tare e faptul că nu poate face nimic în această privință. A, să fi fost sediul central undeva în Siria, Ucraina sau alt loc unde să poată ajunge proiectilele armatei… Dar și așa, cînd, speră el, s-or mai liniști apele, un accident-două, un atentat terorist cu autori neidentificați se mai pot aranja. Ăsta e omul, asta e gîndirea.
C.T.: După Marele Război pentru Apărarea Patriei, rușii s-au străduit să nu-și piardă antrenamentul în războaie locale. Victoriile din Transnistria, din Cecenia, din Georgia și din Crimeea ocupată fără luptă să-l fi făcut pe Putin să-și închipuie că Ucraina se va preda intimidată?
R.B.: Cel mai probabil. Cred că gîndirea lui e una de mardeiaș, care nu înțelege decît limbajul forței. Care confundă respectul cu teama pe care, eventual, o inspiră. Care nu știe istorie, drept care înghite pe nemestecate poveștile servite zeci de ani de propaganda sovietică. Și apoi încearcă să le pună în aplicare asupra unui popor mîndru și liber. Căruia, cu această ocazie, i-a redeschis niște răni dureroase. Și, din ceea ce văd și asumîndu-mi riscul generalizării din planul individual uman în cel colectiv, vorbim de un popor care poate fi neprețuit ca prieten, de temut ca dușman, în ambele ipostaze gata să pună la bătaie totul. Nu știu (și nici nu mă interesează prea tare) dacă Repin era rus născut în Ucraina sau ucrainean. Și-a declarat dragostea pentru Ucraina și poporul ucrainean, și, dacă mai era nevoie de ceva, faimosul său tablou înfățișîndu-i pe cazacii zaporojeni în timp ce scriu scrisoarea adresată sultanului poate fi citit și altfel: sultanul e, de data asta, la Moscova, iar urărilor de bine li se poate adăuga cea făcută navei rusești de război…
C.T.: Bastonul de mareșal o fi, n-o fi, dar jafurile, violurile, uciderea civililor se află în ranița soldatului rus în Ucraina. Ce-o fi în mintea lui de se dedă la asemenea barbarii? Chestiile astea sînt scrise cu litere mici în manualul lui despre Arta Războiului?
R.B.: Există un articol al lui Whitman, „America’s Kinship with Russia“ („Înrudirea dintre America și Rusia“), care îmi dă fiori de cîte ori îmi amintesc de el, mai ales că scrie acolo, negru pe alb, despre pozițiile hegemonice pentru care ambele popoare sînt gata să se bată cu tot restul lumii. Ajunge un haidamac (altfel, cuvînt turcesc împrumutat în ucraineană, unde desemna miliții populare ale secolului al XVIII-lea), care să se creadă liderul providențial, ca acest scop să scuze orice mijloace. Mai mult, am citit că masacrele asupra populației civile se datorează unităților cecene. O explicație – firește, speculativă – ar fi că pentru aceștia, bine îndoctrinați de propaganda regimului de la Moscova, ucrainenii n-ar fi altceva decît niște ruși rebeli, asupra cărora s-ar putea răzbuna pentru ororile pe care le-au avut de îndurat din partea rușilor și apoi a regimului sovietic. Nu că ar conta, dar, la o adică, sînt buni ca țapi ispășitori: nu rușii, ci niște străini au comis toate ororile.
C.T.: Ce părere au cunoscuții tăi chinezi despre „operațiunea specială“ a lui Putin în Ucraina?
R.B.: În primul rînd, sînt chinezi. Adică, implicit sau explicit, beneficiari ai unei înțelepciuni milenare, care îi învață ce și cum să (nu) zică. Totuși, reproduc, în traducerea lui Șerban Toader, spusele unui vechi prieten, cu care stau de vorbă aproape zilnic: „Nu se află prăpăd mai mare decât nesocotirea arătată dușmanului; nesocotind dușmanul, îmi voi pierde comoara curînd. Prin urmare, [cînd] oștirile potrivnice se înfruntă, cei îndurerați vor birui“.
C.T.: Putin vrea să treacă drept protector al artei și om cu frica lui Dumnezeu. Și se plînge că Rusia e agresată cultural de Occident. Nu-l interesează ce spun scriitori ruși celebri oripilați de războiul din Ucraina, nici că Rusia e tot mai izolată, dar nu-l interesază nici măcar propria lui imagine în lume?
R.B.: Nu-mi amintesc de vreo imagine, de vreo știre în care să apară cu o carte în mînă. Să zică ceva, vreo pildă, vreun citat din marii scriitori ruși, să pomenească de vreun pictor, de vreun muzician, de vreun regizor. De-alde Oleg Gazmanov și spectacolele pe care le-am văzut și la noi, gen „Cîntarea României“, par a-i satisface pretențiile artistice. În ceea ce privește frica de Dumnezeu, să fim serioși. Am mai văzut concurenți la proba de cruci-viteză, mai ales cînd erau de față televiziunile, dar care, cînd (credeau că) nu-i vedea nimeni dădeau impresia că vor să contrazică fiecare propoziție care le ieșise pe gură. Imaginea lui? Ceea ce i se spune de către lingăii de care s-a înconjurat. Ceea ce spun alții nu contează – dacă sînt străini sînt ostili prin definiție, dacă sînt ruși sînt trădători, vînduți, agenți străini, deci de competența organelor abilitate.
C.T.: Dacă Putin va rămîne numărul 1 în Rusia și după crimele de război din Ucraina, cine o să-l mai accepte ca interlocutor?
R.B.: Oglinda. Și tot felul de lideri ai unor țări pentru care URSS și apoi Rusia a reprezentat, de voie, de nevoie, un partener constant.
C.T.: Cît mai contează onoarea și respectul în lumea contemporană?
R.B.: La nivel declarativ, enorm. La nivelul faptelor, depinde de cît de vizibile sînt acestea. Sau de cît de tari se consideră unii sau alții pe pozițiile pe care le dețin. Memorandumul OSCE de la Budapesta, 1994, semnat de Rusia, Marea Britanie și Statele Unite, garanta Ucrainei, Belarusului și Kazahstanului nerecurgerea la forță, amenințarea cu forța sau la presiuni economice. Mai e ceva de zis? În plan individual, mai sînt oameni pentru care respectul, onoarea, cuvîntul dat contează. Există de asemenea indivizi pentru care, ca în poemul lui Auden, Scutul lui Ahile, „Faptul că fetele sînt violate, că doi băieți bagă cuțitul într-al treilea / erau axiome pentru el, care nu auzise / de vreo lume în care promisiunile erau respectate / sau în care cineva plîngea doar pentru că altcineva plîngea“.
