Poet care practică artele marțiale, Romulus Bucur e altminteri un tip cît se poate de pașnic. Pentru el. arta apărării dusă la perfecțiune în vechime de călugării chinezi și apoi preluată de japonezi ține de o filosofie în care poezia și autoapărarea se întîlnesc. Unii dintre studenții lui de la Filologia Universității „Transilvania” din Brașov pot fi recunoscuți și pentru că citesc literatură chinezească, și pentru că știu cu ce se mănîncă filosofia kung fu.
Cristian Teodorescu: Cum de poate practica un poet artele marţiale? Cazul tău, bunăoară.
Romulus Bucur: Ca să dăm cuvîntul poeţilor, nu spunea unul dintre ei O luptă-i viaţa; deci te luptă? Ceea ce nu înseamnă neapărat a practica vreo artă marţială, dar, cu siguranţă, marchează o atitudine. Nu zice altul Să-ncercăm în luptă dreaptă / A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? Noţiunea de conflict vine de foarte departe, din zestrea noastră biologică; deosebirea e că, în lipsa unor arme naturale redutabile (gheare, colţi, copite, coarne), ne-am inventat altele, şi mai ucigătoare. De aici, concluzia că meseria de războinic are toată îndreptăţirea să concureze pentru titlul de cea mai veche meserie. Cu unele ajustări: nu ai arme asupra ta, trebuie totuşi să te descurci. Adică să dispui de procedee de folosire a corpului, a mîinilor şi picioarelor, cu scopul de a compensa aceasta. Două exemple din lumea clasică, adică aparţinînd moştenirii culturale europene: pankration şi pugilat. Ambele extrem de brutale. Despre Platon se zice că ar fi practicat prima dintre aceste arte (un fel de MMA al antichităţii), ceea ce poate că ar trebui să dea de gîndit. În ceea ce-i priveşte pe poeţi, unii din ei, de voie sau de nevoie, au fost şi războinici. Ştiau să lupte, au fost curajoşi sau norocoşi? Dintre cei reali, Eschil a luptat la Marathon. Arhiloh, tot soldat (mercenar, de fapt), ne spune că şi-a aruncat scutul şi a fugit de pe cîmpul de luptă. În China celor Trei Regate, conducătorul unuia din ele, Cao Cao, a fost şi poet. Ca şi fiii săi, Cao Zhi şi Cao Pi. Îl avem, la graniţa dintre realitate şi ficţiune, pe Bertran de Born, cel real, ori cel al lui Dante şi Pound, iar în poezie, pe Volker, cîntăreţul din Cîntecul Nibelungilor, căruia îi e totuna dacă ţine în mînă arcuşul sau spada.
C.T.: Care-i deosebirea între şcolile de arte marțiale chinezeşti şi cele japoneze?
R.B.: La suprafaţă, nu prea mare: lovituri cu mîinile şi picioarele (şi diverse părţi ale acestora), trîntiri, forţări ale articulaţiilor, strangulări, atacuri asupra punctelor vitale sau sensibile. La nivelul şcolilor de gîndire care le fundamentează, în China vorbim de daoism şi de budism (chan, devenit zen în Japonia), fiecare cu tehnicile meditative proprii şi cu şcolile de arte marţiale derivate din ele, respectiv, Wudang şi Shaolin. Apoi, arte externe, bazate pe dezvoltarea forţei musculare, a vitezei, a strategiilor bazate pe atac, şi arte interne, care pornesc de la conceptul de energie, qi, şi dezvoltă strategii defensive, bazate pe eschivă, pe deviere, pe folosirea forţei adversarului împotriva sa. Bineînţeles, această distincţie e relativă, forţa exterioară şi cea interioară fiind complementare. Dar despre această temă s-ar putea vorbi mult şi, la urma urmei, în afara practicii, ea nu foloseşte decît ca paradă de erudiţie. Japonia, profund îndatorată cultural Chinei, i-a preluat, odată cu budismul, şi artele marţiale, pe care le-a reformulat şi le-a specializat, adăugîndu-le ingrediente din gîndirea autohtonă, apoi, din motive naţionaliste, a încercat să taie pînă şi legăturile etimologice ale numelor.
C.T.: Cine-i mai ascultă azi pe poeți, la noi şi pe aiurea?
R.B.: Înainte de ’89, ţi-aş fi răspuns, între patru ochi, organele abilitate. Nu sînt întru totul convins că acum lucrurile stau altfel, dar cred că, poeţi sau nu, ne ascultă pe toţi cine trebuie. Mai mult, o spunem în gura mare, ca să ne întreţinem iluzia importanţei. Ceea ce se întîmplă cu omul obişnuit se repetă mai intens cu poetul. Dacă ne ascultăm măcar noi între noi, e bine. Dacă ne ascultă şi criticii literari, ca moderatori ai discuţiei, atunci e minunat. Şi în cazul unora, şi în cazul celorlalţi, ar trebui să existe noţiunea de gongfu, îndemînare dobîndită în urma unei practici susţinute şi îndelungate. O practică fără sfîrşit, trebuie s-o spunem limpede. Lumea se schimbă în permanenţă, e o banalitate. A încerca să o ţii în loc, în punctul în care te-ai oprit din practică, e o dovadă fie de naivitate, fie de vanitate.
C.T.: Din ce crezi că îşi cîştiga Homer, la vremea lui, pîinea zilnică, dacă el chiar a existat?
R.B.: Cum pe vremea aia încă nu existau banii, probabil că pîinea zilnică e de interpretat literal. Cred că Demodoc e un autoportret plauzibil: cînta la ospeţe şi se găsea cîte ceva de mîncat şi pentru el, ca şi un colţişor unde să doarmă. Sau cînta în piaţă şi, tot aşa, primea de mîncare şi, probabil, cazarea şi-o rezolva el cumva. Iar gloria era, tot probabil, de două feluri: gloria celui destul de înstărit care îşi permitea să-l cheme să distreze lumea şi gloria lui personală, mai ales postumă (dar construită pe faptul că a cîntat eroii potriviţi, în felul potrivit, la locul şi timpul potrivite).
C.T.: Pe vremuri, adică pînă pe la mijlocul anilor ’90, dacă cineva se recomanda poet nu-l întreba nimeni din ce trăieşte. E poezia, azi, şi un mijloc de trai, cît de cît, pentru cine o scrie?
R.B.: Cred că răspunsul la această întrebare e evident. Ca să fie şi mai limpede, dau din nou cuvîntul poetului: Poezie – sărăcie! Sau, mai în detaliu, Decît să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba: / Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba.
C.T.: Poezia – o afacere a singurătății poetului sau şi o cale de a da glas celor fără glas?
R.B.: Singurătatea e aceea a momentului scrierii. De fapt, e singurătatea esenţială a omului: poetul e cel care reuşeşte s-o aproximeze cel mai aproape de esenţa ei. De aici iluzia că dă glas celor fără glas – aceştia se identifică cu spusele lui, cum demult a spus-o Pessoa.
C.T.: Ce părere ai despre mijloacele pe care le folosesc jandarmii de la noi cînd au de-a face cu demonstranți?
R.B.: Că viaţa bate filmul. Că vorbim de inima poporului, care bate, bate, bate. Că revăd filmele militante din tinereţe, Z, Stare de asediu, Clasa muncitoare merge în paradis. Sau un film cu Chuck Norris, văzut tot atunci, Breaker! Breaker! (tradus prin Oraşul-fantomă), în care o gaşcă de infractori pune mîna pe putere în consiliul local al unui orăşel şi fac legea acolo, pînă vine o ceată de camionagii şi le dărîmă, la propriu, şandramaua.
C.T.: Pacea e o chestie pe care tindem s-o păstrăm sau e un interludiu între două războaie?
R.B.: Si vis pacem, para bellum. Adică ia-ţi un Parabellum. Nu că ar folosi la ceva. Bunicu-meu, în uniformă de jandarm şi cu un pistol la centură (şi altul în geamantan), s-a trezit fără bagaje în tren, în timpul războiului, pentru că a făcut imprudenţa să adoarmă. Nu mai spun că avea la activ isprăvi de tip western, pe care poate le voi povesti odată. Dar, pace sau război, ne străduim să trăim. Pe cît se poate, decent.
C.T.: Iubirea e o stare conflictuală?
R.B.: Da. Nu. Sau: nu. Da. De unde să ştiu? Experienţa mea de pînă acum zice că nu. Cea a altora (reali sau din cărţi) zice cînd aşa, cînd altfel. Dacă tragem cu ochiul înspre Răsărit, vedem că nu mai e vorba neapărat de opoziţie, ci de complementaritate: yin conţine o cantitate de yang, şi, reciproc, yang conţine o cantitate de yin. Mai mult, cele două se succed perpetuu; dacă numim asta conflict sau armonie, e treaba personală a fiecăruia.
C.T.: Ura e iubirea întoarsă pe dos?
R.B.: Răspunsul vine în continuarea celui de mai sus. Cinstit ar fi să spun că nu ştiu. Îmi place să cred că sînt incapabil de ură / am depăşit-o. Totuşi n-am ajuns încă la compasiune faţă de cei care mi-au făcut rău, cu atît mai puţin la iubire. În ceea ce-i priveşte pe cei pe care nu-i mai pot iubi (din cauza lor, spun eu), tot ce pot păstra e o profundă amărăciune (deşi faptul că nu nutresc întotdeauna gînduri bune faţă de ei poate cu uşurinţă fi etichetat şi aşa). Apoi, deviind în oarecare măsură de la întrebare, e în vogă în zilele noastre ceva ce a fost etichetat drept hate speech, un discurs al urii. În acelaşi timp, un fenomen îngrijorător şi, ca reacţie, o modalitate comodă de a discredita pe cineva ori de a închide fără drept de replică o discuţie.
C.T.: Scrii fiindcă eşti sau pentru că vrei să rămîi şi după aceea?
R.B.: Scriu. Punct. Dacă vrem să rămînem după aceea, putem planta un arbore (pe care nişte tembeli să-l frîngă pînă cînd nu a crescut încă, sau un vecin binevoitor să-l stropească la rădăcină cu cine ştie ce chimicale, sau, dacă are noroc şi creşte, să vină Primăria să-l taie, cu cine ştie ce justificare. Sau putem face un copil. Sau mai mulţi. Care sînt persoane diferite faţă de noi (şi e bine şi normal aşa), rămînîndu-le moştenire, între altele, problema de a rămîne după aceea. Sau construim o casă – peste cîte monumente arhitectonice din toată ţara a trecut buldozerul? Încă o dată, scriu. O carte, două, zece, nu contează. O piatră de mormînt într-un cimitir pe care nu ştiu cine (şi dacă) îl va vizita. Dacă am învăţat ceva din gîndirea orientală, atunci acest lucru e fapta şi nu rodul faptei. Sau, dintr-o altă tradiţie, non-ataşamentul. Urma cuvintelor în aer. Sau, dacă le scriem, urma lor în apă…
