E unul dintre marii noștri poeți de azi și un vechi practicant de arte marțiale, în scopuri strict morale. Arădeanul Romulus Bucur, care a devenit universitar la Brașov, e renumit pentru strictețea lui ca profesor, dar și pentru că studenții lui se laudă după absolvire că i-au fost elevi.
Cristian Teodorescu: În timp ce alți poeți sînt în stare să se arunce în fața tramvaiului ca să se scrie despre ei, tu ești de o discreție aproape sinucigașă. Ce vrei să demonstrezi cu asta?
Romulus Bucur: Nu mi-am pus problema de a demonstra ceva prin discreție – deși sînt o fire demonstrativă, n-am folosit-o niciodată în acest scop. Cred că aici e vorba de un amestec între temperament, educație și biografie. Ca și de faptul că îmi displace profund ostentația, pe care o consider una din culmile prostului gust (sau ale exhibării unui ego supradimensionat, ceea ce, din punctul meu de vedere, e cam același lucru).
Apoi, să zicem că literatura e un soi de comerț: eu, scriitor, dau marfa, tu, cititor (criticii intră, sau ar trebui să intre, tot aici), dai banii – fizic și simbolic. Că ai sau nu păreri despre marfă asta e deja altă poveste. Dacă nu scrie criticul, asta e, înseamnă că nu sîntem pe aceeași lungime de undă. Sau nu a găsit/citit cartea. Că nu sînt pe agenda lui. Că nu i-am plăcut și, ființă delicată, nu vrea să mă rănească. Dacă scrie (de bine, firește), mă bucur. Dacă e de rău, cad pe gînduri – nu mi-a ieșit, sau e vorba de două mari defecte umane, de cele mai multe ori combinate în proporții variabile, prostia și ticăloșia? În primul caz (deși am un inventar la zi), nu mi se pare productiv să mă pronunț – nu poți convinge prostul de prostia lui; poți cel mult să-i ajuți pe alții să-l recunoască, în cazul în care n-au făcut-o deja. În cazul ticălosului, nici o speranță – eventual îi sporește adversitatea, ca și cum asta ar avea vreo importanță. Și într-o lume pe dos ca a noastră, unde albul e negru și viceversa, există modalități mult mai utile de petrecere a timpului.
C.T.: După gustul meu și nu numai al meu, ești unul dintre cei mai importanți poeți contemporani. Totuși, deși ești practicant de arte marțiale, nu te bagi la bătaie, în disputele publice; crezi că vocea ta nu contează?
R.B.: Ce-i aia important? Predau cursuri de poezie modernă și, cu ocazia asta, am aflat că importanța în poezie, în literatură în general, se asociază cu influența. Nu cu grupurile de influență, să fie limpede. Deci, cine mă citește cu scopul de a-mi deveni discipol, cine mă caută să-mi spună asta? Nu că mi-aș dori-o prea tare și, oricum, nu știu cum aș reacționa.
Vorbind de artele marțiale, ele nu au legătură cu ideea de bătaie, decît în sens defensiv; cel mai mare adversar, care trebuie înfrînt zi de zi, ești tu însuți (cu conștiința faptului că spun o banalitate). Dacă mutăm confruntarea în domeniul discuțiilor publice, atunci, iarăși, s-au dus vremurile cînd vorbeam despre dezbatere, despre convingerea celuilalt; acum termenii discuției sînt manipularea, punerea pumnului în gură și altele asemenea. Restul răspunsului e în finalul celui de mai sus.
C.T.: Ești una dintre cele mai curate conștiințe pe care le cunosc. Unii, din cauza asta, te consideră un naiv incurabil. Am dreptate dacă îmi pari un sceptic?
R.B.: Nu sînt naiv. Nu știu (și nici nu-mi pasă) dacă par astfel. Aș putea invoca strategia ascunderii luminii din budismul Zen, dar asta ar însemna din parte-mi o prea mare lipsă de modestie. Mai terestru, poate că ar trebui să-l evoc pe primul meu profesor de fizică din liceu, care și-a mărturisit în fața clasei dilema în care îl puneam – un șmecher care face pe prostul sau un prost care face pe șmecherul? Altfel, în restul timpului, sînt într-adevăr sceptic și asta mi se pare unica atitudine rațională. Sau rezonabilă. În ceea ce privește conștiința, mai bine o lăsăm așa, fără săpături prea profunde.
C.T.: Ce înseamnă pentru tine să fii „crap îmblănit” în literatură?
R.B.: Cu cîțiva ani în urmă i-am dat un interviu Iolandei Malamen – a fost precedentul interviu la care am răspuns; încă un posibil argument pentru ideea de discreție… Apărea acolo, într-unul din răspunsurile mele, sintagma țara lui Gore Pirgu. Acesta e și titlul sub care a apărut interviul. Așadar, dacă țara e așa, de ce ar fi literatura ei altfel? Iar crapul lui îmblănit mi se pare, dacă nu enigmatic, măcar ambiguu. Altfel, firește că există în literatură și scroafe cocoțate în copac (purtînd cu distincție pantofi de lac), și există și oameni decenți, care își văd de treaba lor. Și ei o mai iau uneori pe arătură. Dar, ca să citez un vechi prieten, care cita și el, Cei dintîi vor fi cei din urmă și cei din urmă vor fi cei dintîi…
C.T.: Ce faci, ca poet, la facultatea unde ești profesor?
R.B.: Să zic că între cele două nu e nici o legătură? N-ar fi adevărat. Să zic că n-ar trebui să fie vreuna? Ar fi nedrept. Dar, oricum, pe cît pot, încerc să le țin în cutii separate. Nu vorbesc de poeții teoreticieni și nici de nenumărații poeți ai secolului XX care cu asta se ocupau cînd nu scriau, dar… Facultatea unde predau chiar a fost întemeiată de scriitori și, în ciuda pierderilor (acum vreo doi-trei ani ziceam că e cam ca în linia întîi pe front), așa a și rămas. Insist, încercînd să ținem distincte cele două domenii, practica literaturii și comentariul ei. Altfel, cursuri de poezie modernă, unde o viziune din interior e mai adecvată, cred, decît una din exterior, cursuri de traducere literară și scriere creatoare, unde contează experiența, cea dobîndită nemijlocit. N-o să mă apuc să pledez pentru acestea din urmă, pentru că utilitatea lor mi se pare evidentă: în cel mai rău caz, acela în care n-o să iasă poeți de pe urma lor, măcar să avem buni cititori și oameni care se exprimă corect, adecvat, nuanțat. Sau care își decoperă creativitatea și o aplică în viața de zi cu zi ori în viitoarea profesie.
C.T.:Te știam neiertător cu orice soi de hoție. Ai început și tu să te faci că nu vezi vreun silitor „copy-paste”?
R.B.: Bineînțeles că nu. Dar, deocamdată, și mai ales cînd e vorba de cazuri minore (mai ales că mulți din copiii de ieri au crescut cu tot felul de referate descărcate de pe Internet, de culegeri de auxiliare didactice, mai mult sau mai puțin dubioase), mă mulțumesc să le bat obrazul și să-i avertizez. În cazurile grave (da, avem și din astea, că trăim în lumea reală, în România de azi), atitudinea e coerentă din partea noastră – li se transmite elegant că ar fi cazul să mai vină și data viitoare la examenul de licență, însă în nici un caz în facultatea noastră.
C.T.: De unde crezi că începe cariera de rebut intelectual a unui student?
R.B.: Cred că e un cuvînt cam tare. Oricum, ezit între mizantropie și o exagerată, s-ar spune, încredere în omenire. Am văzut la tinerii ăștia o mulțime de lucruri bune: asumare, responsabilitate, conștiință. Da, le-am văzut și pe alelalte, dar în proporție mai mică. Sau mă iluzionez eu, trăind într-o rezervație privilegiată, între oameni cît de cît cumsecade? Dar, încă o dată, îi văd muncind și făcînd facultatea, mulți dintre ei pe bune, cu un efort de care nu știu dacă aș fi fost în stare la vîrsta lor. Văd absolvenți de master vînzînd cărți la librărie. Doctoranzi vînzînd în buticuri (de cadouri de fițe, dar orișicît). Doctori cu titlul confirmat (și cu teză foarte bună) lucrînd la bancă. Sau la biblioteca județeană. Cu marele merit că nu au abandonat. Dintre ceilalți, o mulțime de onești și cu nimic mai prejos de tracasările, mizeriile, stresul prin care am trecut și noi la vremea noastră, profesori de română sau de limbi străine. Ceilalți, cei de care e vorba în întrebare, cred că așa au venit și au fost destul de isteți să se strecoare prin fisurile sistemului. Depinde doar care e proporția lor.
C.T.: Totuși, cine sînt mai vinovați pentru starea nefericită a învățămîntului nostru, elevii care nu vor să pună mîna pe carte sau profesorii care nu știu să-i aducă la carte?
R.B.: Ca la Radio Erevan: la această întrebare răspunsul este da. Și aici aș adăuga, pe lîngă cele două forțe implicate în conflict, contextul. Unul care pornește din ocolirea obstinată a căii de mijloc: a fost o vreme cînd profesorul era zeu. Sau dictator. Nota 10 e de la Dumnezeu, 9 a profesorului și de la 8 e a elevului. Acum e exact invers. Dictatorul e acum elevul (sprijinit de reglementări care îi dau tot mai multe drepturi și tot mai puține îndatoriri; am putea vorbi, dacă ținem la proprietatea termenilor, de privilegii). Sincer, (re)întîlnirea cu cartea ține de niște factori nu în totalitate cunoscuți și a căror reunire e problematică. Ne aflăm deci în cea mai bună dintre lumile posibile…
C.T.: Înapoi la poezie, ce contează mai mult – să scrii sau să fii citit?
R.B.: În ce mă privește, să scriu, normal. Cititul de către alții e bașca. Deși pot scrie în capul meu, fără să mă obosesc să iau pixul în mînă sau tastatura în degete. Dar ce farmec ar avea?
