RUXANDRA CESEREANU: „Am alergie la România mahalagizată, dar și aceasta e tot țara mea, oricît aș vrea să nu fie așa“

Cum ne vede și ce crede despre noi Ruxandra Cesereanu, în acest interviu în care binele, frumusețea și adevărul își dau întîlnire cu o profundă și firească simplitate.

Cristian Teodorescu: Cîte Românii există la ora asta în România?

Ruxandra Cesereanu: Există o sumedenie de Românii. Cea a politicienilor și cea a poporului, cea pro-ucraineană și cea pro-rusă (dacă ne raportăm strict la războiul cumplit de acum și de lîngă noi), cea pro-occidentală și cea anti-occidentală, cea cultă și cea anti-culturală și tot așa. Nădejdea nu mi-am pierdut-o, însă, într-o ultimă Românie ceva mai pură decît înaintaşele sale. România este pentru mine (dacă e să o reduc la o singură imagine) acel steag cu stema comunistă decupată, din decembrie 1989. România este gaura din steag, o rană curăţată parţial, fragmentar, relativ. Dar mai este destul de lucru la această curățire.

C.T.: Ce poate face un om sărac cu libertatea?

R.C.: Foarte puține și totodată multe. Depinde de mintea și inima lui. Sărăcia e un țarc de sîrmă ghimpată. Săracul poate fi ademenit și păcălit, mai ales politic vorbind. Poate fi umilit în lume și viață, poate fi folosit, manipulat în orice context. Dacă săracul e însă deștept, atunci e un om relativ liber, dincolo de sisteme, -isme, mode, trend-uri. Fără o lețcaie și ca vai de el, paria, dar liber.

C.T.: Dar un om din clasa de mijloc de la noi?

R.C.: Omul din clasa de mijloc e mai prins în menghine decît cel sărac ori cel bogat. Căci el e între două lumi și se zbate între ele. Faptul că se găsește între lumi îl determină să fie mai coruptibil și mai fragil. Libertatea lui e întotdeauna condiționată.

C.T.: Cîți oameni din România se bucură cu adevărat de libertate?

R.C.: Cea interioară și-o face fiecare, dacă știe cum și dacă are energie, voință, dorință și putirință. Cea exterioară e dependentă întotdeauna de contextul socio-politic-economic & familial, psihologic etc., de realitatea imediată, inclusiv a relațiilor umane.

C.T.: Ce te apasă ca scriitoare?

R.C.: În iunie 2021 am fost demisă (de către Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România) din funcția de redactor-șef de la revista de cultură Steaua, iar pentru mine acest lucru a fost o traumă, căci m-am identificat cu revista în cei 30 de ani cît am lucrat aici cu dedicație. Nu greșisem cu nimic în privința revistei, dimpotrivă, lucram cît pentru doi oameni (după ce Adrian Popescu, directorul revistei, părăsise revista, în decembrie 2020). Am lucrat pentru Steaua, cu dăruire, inclusiv cînd am fost spitalizată la Infecțioase, din pricina COVID, în martie-aprilie 2021, ca în mai 2021 să primesc înștiințarea despre demiterea mea. Devenisem persona non grata, în perioada 2017-2021, pentru președintele USR, domnul N. Manolescu, doar fiindcă nu eram un yesman și aveam alte opinii și gusturi decît domnia-sa. Așa încît Comitetul Director al USR a decis să mă demită. A fost un gest lipsit de umanitate și abuziv: de-abia ieșisem din spital, iar tatăl meu, bolnav și el de COVID, încă se mai zbătea în spital, între viață și moarte. Și a fost, de asemenea, un gest misogin și patriarhal: sînt convinsă că, dacă nu aș fi fost femeie, ci bărbat, lucrurile nu ar fi fost atît de abuzive. Am primit vreo sută de mesaje de solidarizare de la varii scriitori apropiați – cărora le mulțumesc încă o dată aici, pentru susținerea lor publică sau privată. În iunie 2021 am acționat în instanță Uniunea Scriitorilor din România și am cîștigat procesul în 2022. Am fost repusă în funcția de redactor-șef în ianuarie 2023, dar după o lună de zile mi-am dat demisia, căci am înțeles că etapa mea stelistă se încheiase de fapt, odată cu cîștigarea procesului. În vara aceasta devin sexagenară (ei, da, asta este!) și îmi doresc să trec în altă etapă de viață și literatură totodată. Ba chiar aș spune că îmi doresc să mă bucur și mai mult de amîndouă decît până acum.

C.T.: Ce te face să jubilezi?

R.C.:Oricît de utopic ar suna, cred încă în dragoste și prietenie. Și în literatură, desigur. Toate acestea mă vertebrează. Fără ele aș fi uscată, mortificată. Apoi sînt împătimită după călătorii. În fiecare an caut altceva, o altă inițiere. Acum doi ani, am aflat întîmplător despre insula grecească Keros. Nu e prea cunoscută, dar peste vreun deceniu ar putea fi la fel de vizitată precum faimoasa insulă Delos. Keros este astăzi un șantier arheologic în desfășurare. Aici a fost descoperită cea mai veche civilizație insulară din spațiul mediteraneean, de 4.000 de ani. Descoperirea a fost făcută prin 1965, dar rezultatele revelatorii au fost oferite doar de vreo douăzeci de ani încoace. Reiese din descoperiri că insula Keros era un centru religios în care, o dată pe an, ajungeau aici locuitori insulari din spațiul mediteraneean cicladic care aduceau cu ei, ca ofrande, statuete de marmură, sparte, înfățișînd de obicei o zeiță sau un strămoș, trimiterea fiind la un cult funerar sau, dimpotrivă, la un cult al fecundității (există mai multe interpretări). Statuetele erau intenționat sparte în bucăți pe alte insule, de unde apoi erau aduse ca ofrande. Prin urmare, Keros era un sanctuar maritim, de fapt, localizat în Daskalio, pintenul insulei Keros care astăzi e desprins de vechea insulă și a devenit o mică insulă separată. Orășelul insular era construit din marmură adusă din insula Naxos; casele de marmură erau construite geometric și alcătuiau, se pare, un fel de piramidă de marmură, văzută de pe mare. În această vară ajung în insula Naxos, drept care voi încerca să fac o călătorie ca să ajung în Keros, fie și numai ca să zăresc de pe mare anticul sanctuar maritim sau mai exact componenentele sale risipite (atît cît au fost dezgropate de generațiile de arheologi care din 1965 sapă aici). Probabil va trebui să negociez cu un pescar din mica insulă Koufonisia, aflată în apropiere de Keros, ca să mă poarte cu o barcă într-acolo…

În iarnă, am participat la o expediție (spartană) în Egipt, cu treziri obligatorii la cinci-șase, în zori. Eram un grup amestecat, așa cum se întîmplă întotdeauna, cînd rîvnele și fantasmele călătorilor sînt mai degrabă diferite. A fost epuizant, dar am avut o călătorie inițiatică definitorie, ajungînd la temple precum Abu Simbel, Philae, Edfu, Karnak, Luxor, Kom Ombo, Templul lui Hatshepsut, piramidele din Gizah și Sakarra. Locuri aparte ca intensitate au fost în Valea Reginelor, la mormîntul reginei Nefertari, o splendoare, cu fresce păstrate aproape integral; și în Valea Regilor, la mormîntul lui Ramses V-VI unde pe ziduri și pe tavan era inscripționată Cartea egipteană a morților. Sînt minunății în fața cărora rămîi cu gura căscată și te simți binecuvîntat că ai ajuns să vezi așa ceva într-o viață de om.

Există apoi povestea deșertului de care am fost marcată în cîteva călătorii din ultima vreme. Am învățat că nisipul deșertului are funcție compensatorie. E o alternativă la destrămare, chiar dacă tot printr-o destrămare cosmică: nisipul acoperă tot și aduce uitarea celor dureroase. În deșert e noaptea rece a intelectului, pe cînd arșița (și patima) e întotdeauna a corpului.

C.T.: Facem afaceri, călătorim, spunem ce ne doare – dacă spunem! – , dar pînă la urmă ajungem tot la vechea dilemă: plecăm sau rămînem?

R.C.: Sînt româncă şi am ales să rămîn româncă. Am alergie la România mahalagizată, dar și aceasta e tot țara mea, oricît aș vrea să nu fie așa. România nu are încă un conţinut limpezit, e aluvionară şi nu are graţie. Sînt lucruri pe care le rostesc și le scriu de ani de zile: patriotul își judecă lucid ţara și încearcă să o amelioreze. Nu există patrie ori ţară perfectă. Dar există patrii ori ţări perfectibile.

În 2013 am publicat romanul-frescă despre comunismul românesc Un singur cer deasupra lor; am lucrat zece ani la cartea asta (începută în 2002) care are un sens grav (cu povești despre victime și opresori de tot felul). În 2006 am început un roman-satiră despre România postcomunistă. Am scris cîteva zeci de pagini, apoi l-am abandonat. M-am reapucat de roman în 2022, sper să îl închei în acest an. E o satiră aspră, însă prin ea recalibrez cuvîntul patriot: acesta este mai cu seamă cel care vede viciile ţării sale şi încearcă să le corecteze cu scalpel de chirurg. Asta am încercat să fac și eu.