Klaus Iohannis este un om tăcut. Și cînd vorbește pare că tace. Iar tăcerea lui e așa, nu știi cum, profundă. Ai senzația că în jurul său se învîrte aura seriozității nemțești, la fel cum în jurul lui Crin se rotesc muștele la somnul de prînz.
Klaus Iohannis e așteptat de viața noastră politică cum au fost așteptați băieții deștepți ai Dreptei, cei care mai tîrziu, în frunte cu Baconschi și Voinescu au ajuns să se ploconească în fața Elenei și-a Robertei și care au sfîrșit mototoliți ca două șervețele murdare cu care Băsescu tocmai s-a șters la Constituție.
Klaus Iohannis este un foarte bun premier, fără să fi fost vreodată și, probabil, fără să fie vreodată. A fost un foarte bun premier din vremea guvernării Boc, atunci cînd și o bîtă de baseball, pe lîngă slujnicul clujean, ar fi avut șarmul lui Humphrey Bogart și elocvența lui Seneca Retorul.
Ce-ar trebui să știe, totuși, primul ministru Klaus Iohannis. În primul rînd că un alt prim-ministru, Tăriceanu, de data unul real, cu o bună guvernare în spate și cu o imagine creată pixel cu pixel în douăzeci de ani de politică, e ținut pe la uși în PNL și tratat ca o lichea politică, c-ar fi un trădător cică.
Și ar mai trebui să știe domnul Iohannis că Antonescu este modulul pe care un partid rachetă trebuie să-l ducă la Cotroceni, după care, golit de orice combustie, ar urma să se dezintegreze în atmosfera politică românească. Antonescu a păstrat în partid doar oxigenul lichid, hidrogenul lichid și alte lichidități puse la dispoziție de Voiculescu sau Becali, atît de necesare ascensiunii. În acest moment în PNL se găsește atîta viață cam cît a găsit mașinuța americană Curiosity pe Marte.
