Alexandru cel Bun
Într-o zi, pe la prânz, voievodul moldovean Alexandru Mușat se trezi cu o mahmureală teribilă. Băuse în exces vin de Cotnari și ultima chestie pe care și-o mai amintea era că trecuse granița la polonezi împreună cu niște hatmani și dregători la fel de beți ca el. Ce făcuse pe acolo? Nu putea ști în acest moment, dar curând apăru la porțile Sucevei un sol polonez cam încruntat, de unde voievodul înțelese că n-aduce vești bune.
– Aoleu, ce mai vrea și ăsta? Spune-i că nu-s acasă, l-a instruit voievodul pe paharnicul Cozma, care tocmai îi adusese un nurofen pentru durerea de cap și, evident, un pahar cu apă.
– Prea târziu. Te-a văzut la fereastră.
– Spune-i că nu mă simt bine.
– Asta știe și el. Cică te-a văzut azi-noapte ce beat erai.
– M-a văzut azi-noapte?
– A fost acolo. Tocmai despre asta vrea să vorbească. Cică are un mesaj important de la regele Poloniei, care și el te-a văzut azi-noapte și nu i-a venit să creadă, iar acum e super-dezamăgit.
Alexandru Mușat făcu un efort de memorie și câteva crâmpeie de amintiri începură a pluti la suprafața gândurilor, ca niște nuferi albi pe care cineva desenase organe genitale masculine și feminine. Vedea ca prin ceață acum: el intrând într-o cârciumă leșească și alergând la bustul gol un tătar care-l întrebase dacă n-are un foc. El urcându-se într-un copac ca să vadă unde a fugit tătarul. El trăgând cu arcul cu săgeți aprinse într-un han, ca să vadă dacă arde la fel de repede ca satul pe care tocmai îl incendiase. El alergând după un supus moldovean care a mărturisit că ține cu Dinamo și nu cu Steaua, ca toți moldovenii. El urcându-se într-un copac ca să vadă unde a fugit supusul moldovean. El prinzându-l pe tătar și întrebându-l: „De ce-ai fugit? Dacă vrei un foc, du-te la hanul ăla care arde”.
Da, n-a fost o noapte de care să fie mândru. Alexandru Vodă știa la ce să se-aștepte din partea solului polonez. Mai mult ca sigur urma o declarație de război din partea regelui, care atât aștepta, să aibă un motiv să-l invadeze pe micul vecin de la maizăzi.
– Măria Ta, începu solul, desfășurând un sul interminabil de hârtie, cu care puteai să aprovizionezi toate casele de marcat ale vremii. Ai aici nota de plată pentru stricăciuni.
– Nota de plată? se miră Alexandru, care de obicei plătea numai pe caiet.
– Da, Măria Ta e bun de plată.
– Ce-ai zis?
– Am zis că Măria Ta e bun…
– Stop! îi tăie voievodul vorba solului polonez, care acum vorbise rar, ca să nu-l pună moldoveanul să repete și a doua oară. Deci tu spui că sunt bun.
– De plată.
– Nu, nu, ai zis a doua oară „Măria Ta e bun”, insistă Alexandru, care se-ntoarse apoi către hatmani și dregătorii cei mai apropiați, gen tovarășii lui de tărzănii, și le spuse complice:
– Ați auzit, mă? Cică sunt bun. Asta merge de poreclă domnească: Alexandru cel Bun.
– De plată! completă iar polonezul, de data asta vizibil iritat.
– Ha-ha, relaxează-te, omule, de plată, de neplată, eu sunt Alexandru cel Bun de-acum încolo, numai așa să-mi spuneți, că dacă nu vă tai capul și-l dau la porci.
Supușii de la curtea domnească țineau la viețile lor, așa că au adoptat repede noua titulatură.
Voievodul se bucura ca un copil că lumea îi spunea cel Bun, mai ales că era cea mai faină poreclă a unui domnitor român de până atunci, nici nu se compara cu el Negru Vodă sau Mircea cel Bătrân, care, săracul, părea mai mult că-l insultă muntenii prin acest supranume.
Curând, însă, Alexandru cel Bun și-a dat seama de limitele poreclei lui atunci când, aflându-se în concediu la bulgari, s-a întâlnit pe un pod cu o trăsură care venea din sens opus. Podul era îngust, ca orice pod, și nu puteau să treacă ambele atelaje. Una dintre trăsuri trebuia să dea înapoi, dar în vremurile alea dacă arătai vreun semn de slăbiciune erai mâncat de viu, cam ca azi, dar mult mai nasol.
– Alo, alo, tu știi cine-s eu? se ridică în picioare voievodul moldovean, cât era de înalt.
– Un prost, spuse cu impertinență vizitiul celeilalte calești.
– Ce-ai zis?!
– Un prost.
– Ai grijă, eu sunt voievodul Moldovei, Alexandru cel Bun.
– Deci am avut dreptate. Un prost.
– Cum îți permiți?
– Păi, în ziua de azi, dacă ești bun, ești luat de prost.
Voievodul înțelese atunci că vizitiul bulgar avea dreptate și că se cam grăbise atunci când adoptase porecla asta, în loc să facă o analiză SWAT, cum era normal în cazul oricărei decizii domnești cu bătaie lungă.
-Stai, nu e așa, se grăbi Alexandru să lămurească situația.
– Păi, ești bun sau nu?
– Sunt bun, dar nu așa, în general. Sunt bun de plată, pentru că am intrat într-o noapte la beție peste polonezi și le-am făcut o mega-pagubă.
– Tu, cu fața aia?
– Da, jur.
– Nu te cred.
– Pe bune, eram super-sălbatic pe vremea aia.
– E amuzant pentru că eu pot să verific imediat dacă spui sau nu adevărul. Îl am aici în spate, în trăsură, chiar pe ministrul de Finanțe al Poloniei și știe pe de rost cine are să le dea bani și cine nu. Ia să vedem, el ce zice: ești bun de plată sau doar bun, deci prost?
– OK, întreabă-l.
Nu mai fu nevoie ca vizitiul să-l întrebe pe ministrul polon. Demnitarul, care auzise toată discuția, sări singur din trăsură, ca să se mai dezmorțească, și lămuri pe loc situația:
– Domnul Alexandru, aici de față, n-are să ne dea bani.
– Cum să nu? se miră voievodul. Sunt bun de plată.
– Nu ești.
– Dar am ars hanurile alea și satele, și tot…
– Vistiernicul de la Suceava a achitat imediat suma. Doar nu era să lase toată datoria aia să meargă mai departe și să acumuleze dobânzi. Ce, tu așa ai crezut, că de-atunci ai să ne dai bani și noi te lăsăm în pace? Înseamnă că ești mai prost decât credeam. Doamne, ce-o să mai râdă regele Poloniei, care-o fi acum, când o să-i povestesc…
