Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Scene istorice

Zoom Scene istorice

Mitologia dacilor

Legenda spune că la început Zalmoxis a creat nu omul, ci un câine și o cățea: pe Negruțu și pe Fetița.

Inițial, fusese doar Negruțu, dar câinele se simțea cam singur și nu mai voia să mănânce nimic. Zalmoxis chiar i-a aruncat o coastă de porc, dar Negruțu nu s-a atins de ea, moment în care zeul dac și-a dat seama că problema e serioasă și i-a creat din acea costiță marinată o parteneră, pe Fetița.

La început, Negruțu și Fetița n-aveau nici o grijă. Erau nemuritori și umblau despuiați prin grădina Raiului în timp ce lătrau după pisici. Doar că, într-o zi, Zalmoxis a trebuit să plece de-acasă și să-i lase singuri.

– Copii, eu mă duc puțin până la Mega, să-mi iau un pet de Bucegi. Dacă vă e foame, puteți să mâncați ce vreți voi, dar am o singură mare rugăminte. Să nu care cumva să vă atingeți de pomul ăla de colo, că iese deranj. Ăla e pomul cunoașterii binelui și…
– Băi, pe bune, stai liniștit, suntem câini, spuse Negruțu.
– Îți dai seama că n-o să mâncăm mere, îl asigură și Fetița pe Zalmoxis.
– Adică, serios, chiar credeai ca am pune noi botul la mere?
– Nu, dar am crezut că e bine să fiu sigur.
– Și ce nu mai avem voie să mâncăm? Iarbă de pe jos putem să paștem?
– Nu trebuie să faceți mișto de mine acum.
– Nu face nimeni mișto, doar te întrebăm.
– Fetița, pe bune, mi se pare aiurea că vorbiți așa cu mine. Sunt creatorul vostru…
– Ah, da? Și nu trebuia să știi că noi suntem câini și că nu mâncăm mere?
– Băi, am vrut doar să știți că pomul ăla e special pentru mine.
– Bravo. Și ai făcut o super-gafă. În locul tău mi-ar fi rușine și m-aș duce să trăiesc sub un munte.
– Mi se pare că vă comportați foarte crud cu mine.
– Pentru că faci faze de-astea. Auzi, să nu mâncăm mere în condițiile în care noi oricum…
– Gata, gata, am înțeles. Prea o lungiți. De-atunci mă-ntorceam de la Mega de o sută de ori.

Sătul de vorbă, Zalmoxis plecă la magazin, dar pe drum se-ntâlni și cu un băiat, Marius, cu care se știa de când lucrase la o firmă care vindea asigurări. Așa se face că zeul nostru dacic a întârziat super-mult și câinii au început să intre la bănuieli, la modul că să vezi că ăsta nu se mai întoarce.

Fetița, cel puțin, era super-intrigată, așa că, întâlnindu-se cu șarpele Mirel, l-a întrebat dacă știe el ceva. Șarpele Mirel, șmecher, a zis că poate știe, poate nu știe, dar cel mai bine află singură Fetița dacă mușcă din mărul cunoașterii binelui și răului.

– Dar sunt câine, nu pot să mănânc mere.
– Cine spune?
– Sistemul meu digestiv.
– Ai încercat vreodată?
– Sincer, mi se pare destul de scârbos. Sunt sigură că mi s-ar face rău.
– Nu știi ce pierzi. Și mărul e doar una dintre chestii. Pe urmă, mai e și plăcinta de mere, și compotul, și cidrul. Din copacul ăsta se deschide un întreg univers culinar, dar ce să știți voi dacă roadeți oase toată ziua…

Fetița, care era foarte influențabilă, a ascultat sfatul șarpelui și a gustat din măr, care chiar avea un gust OK. Au luat apoi cina împreună și relația lor a mers mai departe, ajungând la partea fizică, spre disperarea lui Negruțu, care era plecat în delegație, lătra după niște căruțe.

Când Zalmoxis se-ntoarse de la Mega cu plasa plină de bere Bucegi, găsi la el în grădină o creatură ciudată: rodul iubirii dintre Fetița și Mirel, adică un șarpe cu cap de câine.

– Ce mai e și asta? se miră zeul dacic.
– Cred că e destul de clar ce s-a întâmplat, răspunse foarte ofticat Negruțu, care se grăbi apoi să precizeze că n-a avut nici o treabă cu șerpoaica Georgiana și că totul s-a petrecut între partenera lui și Mirel.
– Uau! N-are nici un sens, se luă Zalmoxis cu mâinile de cap. Ce animal mai e și ăsta? N-ar putea rezista nici o zi. Uite cum îi atârnă căpățâna aia de câine. Abia se mișcă, săracul.

Negruțu, fiind un animal destul de inteligent, îi dădu zeului o idee: poate că ăla mic n-are nici șansă ca vietate, dar altfel n-arată deloc rău și ar merge să-l pui pe un steag, dacă găsești un popor destul de naiv care să-l adopte.

– Nu știu ce să zic. Ce steag e ăsta cu un șarpe cu cap de câine?
– Hei, Zalmoxis, lumea pune tot felul de căcaturi pe steag. De ce n-ar pune și-un șarpe cu cap de câine?
– Păi, de-aia, că e câine. Adică nici măcar nu e lup.
– Spune-le că-i lup. N-o să-și dea seama nimeni.

Atunci, Zalmoxis creă triburile dacice și le dădu mai întâi niște fesuri pe cap, “ca să nu-i tragă curentul”, iar când văzu că dacii chiar cred că există curent de la care poți să răcești, își dădu seama că a făcut o treabă bună și că ăștia chiar pun botul la orice și le spuse și că animalul ăla are cap de lup, nu de câine, ceea ce dacii acceptară fără alte întrebări și-l puseră la ei pe steag, unde se mai găsește și astăzi.

1 comentariu

  1. #1

    In poza nu e un dac liber, e Petrov caruia i s-a urcat cidrul la cap (nefiind sezonul rece, de unde sa iei 4 turturi) si se joaca cu sica, nestiind ca se poate taia la deget sau sa faca o buba mare.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]