Omul primitiv se așeză mândru lângă focul pe care-l abia descoperise. Îl cam dureau oasele, venea după o zi grea. Se-ntinse pe pământul umed ținând la piept o piatră plată ca o scovergă și-ncepu a aștepta somnul, dar nu mai apucă să adoarmă că Pietre, un alt om primitiv, dar nu chiar așa de primitiv ca el, veni ca să inițieze o discuție. Se vedea clar că Pietre avea un singur scop: să alunge plictiseala, ca pe o jivină pe care-o pui pe fugă aruncând după ea cu anecdote, bârfe și legende populare.
– Și… ai avut o zi bună? întrebă Pietre, care știa cum să înceapă o conversație pentru că mai discutase la viața lui, de câteva ori chiar cu oameni.
– Da, destul de bună.
– Da sau destul de bună?
– Da, am avut o zi bună. Am domesticit două specii.
– Mda, nu e rău, spuse Pietre dând din cap absent, cu aerul că nu e deloc impresionat și că e mare păcat că nu-l întreabă nimeni și pe el câte specii a domesticit.
– Tu?
– Tu câte specii ai domesticit? Uite, să știi că nu mă interesează neapărat, dar simt că așa e politicos, să te-ntreb și eu.
– 35.
– Ce?!
– Da, am domesticit 35 de specii, spuse Pietre încercând să-și țină în frâu mândria, ca să pară că e ceva normal pentru el și că-n alte zile ar fi domesticit toată planeta cu om cu tot, doar că acum nu prea și-a dat el interesul.
– Ce specii ai domesticit tu?
– Pff! O sumedenie. Leul, popândăul, veverița…
– Leul poate să fie domesticit?
– Dacă-ți dai silința, da.
– Și ce faci cu el?
– Cum adică?
– Ce foloase îți aduce leul?
– Tu crezi că eu domesticesc animale pentru foloase? Așa de materialist crezi că sunt?
– Atunci de ce le domesticești?
– Pentru că vreau să contribui cu ceva la dezvoltarea umanității. În plus, crede-mă, nimeni n-ar vrea să trăiască leul pe lângă casa lui.
– Tocmai de-aia îl domesticești înainte! Doamne, Pietre, tu de fapt n-ai domesticit nici un animal. Doar vezi animale în sălbăticie și zici că le-ai îmblânzit, dar tu de fapt nici n-ai curaj să te apropii de ele. Ar trebui să fii dat afară din Epoca de Piatră.
– Hei, hei, mai ușor cu calomnia!
– Nu eu sunt ăla care se laudă că a domesticit feline mari.
– Dar tu ce specii ai domesticit, deșteptule? întrebă Pietre, acum pus pe ceartă.
– Pisica! spuse mândru celălalt.
– Glumești? Pisica a fost domesticită de Sile săptămâna trecută.
– Da, dar încă mai zgâria.
– Și-acum nu mai zgârie? întrebă Pietre circumspect.
– Pe mine nu m-a zgâriat.
– Și, oricum, ce faci tu cu pisica? Nici măcar n-ai un hambar de cereale pe care să ți-l apere de șoareci.
Omul primitiv scoase de la piept piatra plată ca o scovergă și i-o arătă lui Pietre.
– Uite ce fac cu ea!
– Ce? Desenezi cu ea forme ciudate?
– Nu, nu. E chiar pisica. Eu am desenat-o. Am domesticit-o ca să stea s-o imortalizez în imagini.
– Asta e o pisică?
– Da, da. Aici e coada, ăsta e un picior, ăsta e alt picior…
– Ăla e un picior? Credeam că e o ureche.
– Prost mai ești. Ai văzut tu ureche cu gheare?
– Nici picior care să plece din vârful capului n-am văzut.
– Adevărul e că nici pisica n-a stat ca lumea s-o desenez.
– Vezi? Se pare că nici tu n-ai reușit s-o domesticești complet, cum nici lui Sile nu i-a ieșit, concluzionă înțelept Pietre. Lasă, mai încerci tu și mâine. Dar ziceai că ai domesticit două animale. Pisica și mai ce?
– A, celălalt animal e o altă pisică.
– Deci, practic, e un singur animal. Ai îmblânzit o singură specie.
– N-avem de unde să știm. A doua pisică era de altă culoare.
– Altă culoare?
– Mă rog, altă nuanță de gri. Sau cel puțin așa părea, sper că nu era doar din cauza luminii.
