Spuneam, în urmă cu o lună, că România e țara festivalurilor de tot soiul. Nimic nu s-a schimbat între timp, doar că acum începe sezonul premiilor, care poartă în ele motive noi de bucurie. Aflu că fosta mea elevă (dar mai mult vechea și inimitabila prietenă) Lili Crăciun a luat un premiu de proză la Cluj. Cu ocazia asta, aflai și că Michael Hăulică are a se lăuda cu un premiu. Dă și Uniunea Scriitorilor premii, doar că în cercul strîmt al amicilor literari, pe principiul lui Ohm. Ești om cu mine sînt om cu tine. Da’ nu mai bine nu zicem nimic de premiile instituției? Că nu tulbură pe nimeni, nu indignează pe nimeni și nici nu sporește numărul cititorilor. Iar cînd vine vorba de bani sau de bănuți, atunci orice premiu e bun. Ce ne lipsește, însă, e un premiu cu adevărat național.
După părerea mea, un astfel de premiu ar trebui să asigure existența autorului în chestiune măcar pentru vreo doi-trei ani. Sau să-i crească vînzările într-o asemenea proporție, încît atît el sau ea, cît și editura să aibă motive să spargă o ladă de șampanie. Adică să dea buzna publicul, ca după Goncourt, iar tirajul să salte la peste 50.000 de exemplare. Că nu-mi permit să visez la piața franceză, unde un tiraj de patru ori mai mare e considerat un eșec premiat. Ce ziceți? Frumoase visuri, nu? Frumoase, e adevărat, păcat că s-au mai visat. La începutul mileniului, Vântu avea un premiu barosan, exprimat în dolari. A bătut vîntul și premiul s-a scuturat. Din cîte știu, masonii mai acordă premii, dar te pui cu ei? Dacă e să tragi niște ponoase? Alexandrion are un premiu simpatic. Primăriile, agențiile, ONG-urile strîng, și ele, rîndurile și acordă premii. Pe scurt, premii sînt, autori sînt și, Doamne-ajută, e și valoare. Dar ce nu e?
Marea problemă e că publicul nu mai are încredere. Poți să-i pui premiului stea în frunte, clopoței la opinci și zdrăngănei pe net, orice ai face, ești privit cu suspiciune. Instituția asta nu funcționează în România. De curînd s-a inventat premiul „Sofia Nădejde“, numai pentru femei și problemele „feminine“, ceea ce e o ciudățenie, pentru că ideea de la care pornise era împotriva establishment-ului și a sfîrșit într-un sexism à rebours. Dar nu contează istoria obiectului, ceea ce subliniez e că nici acest premiu nu crește tirajele. Iar premiul se bea seara de după, cu prietenii și lăudătorii pișcotari. Premiul vine și trece – și rămîne cum am stabilit. Tot ce se aude după aia sînt bombănelile confraților.
Dar de ce? Cum se face că în toate celelalte țări instituția asta funcționează, numai la noi, nu? Ar trebui să mai săpăm, să ne lămurim, dar nu chiar atît de adînc. De vină e chiar România. La noi în țară aproape nu există domeniu în care rubedeniile, pilele și relațiile să nu stea pe primul loc. Poți fi cu stea în frunte, mai întîi se rezolvă urgențele. Și asta se cam petrece de vreo 33 de ani, mai dihai ca în comunism. De fapt, cam cum stau lucrurile din România modernă. Primul lucru care se împarte sînt banii, funcțiile, avantajele. De ce ar fi altfel la premii? Dacă tot e vorba de bani, nu e mai bine să evităm risipa? Iar publicul, care a învățat lecția pe dinafară, pune ștampila pe tot ce îl înconjoară: școală, sănătate, administrație. De ce s-ar rușina la cultură? Unde pui că publicul are și mici probleme cu cititul. E obișnuit să fie mințit la televizor și pe net. Așa că mai bine nu citești nimic, nu riști să fii tras pe sfoară. Deci și premiile trebuie să fie aranjate, mișculate, cu dedicație. Cu o asemenea credință nu te poți lupta.
Discutam cu un prozator (tradus, deja) și, cu acea seriozitate tragică pe care scriitorul autohton trebuie s-o poarte pe față ca o mască, el se declara în favoarea unui premiu năucitor. De cel puțin 50.000 de euro. „Și de ce crezi că ar avea succes?“ – am zîmbit superior. „Nu ți se pare că ar fi invidiat și bîrfit?“ „Ba da.“ „Și?“ „Păi, ăsta e șpilul. Cu cît sînt mai mulți bani în joc, cu atît interesul crește. Pariurile zburdă. Se pun în mișcare pile barosane, se deschid craci, se dau jos chiloți, chewing-gum. Se scriu cronici, se deschid campanii.“ „Nu înțeleg“, am zis. „Cum nu înțelegi?“, s-a uitat la mine cu milă. Din clipa în care s-a depășit o sumă babană, premiul nu mai contează, lumea se implică, și cei pro, și cei contra. Lumea citește – fie și numai ca să dea cu căcat pe clanță. Va fi un succes inimaginabil.“
Am căzut pe gînduri. Ce spunea el avea logică. Și, dincolo de logică, avea dreptate. La noi, premiile sînt prea mici. Trebuie unu’ gogonat, năucitor, care să bage dîrdîiala-n cetățeni. Cînd va veni momentul final, lumea va fi deja ante portas, cu furci și cu topoare. Nici nu va conta cine va fi premiatul sau premiata. Cetățenii vor fi mușcat din mărul cunoașterii. Ce le va mai rămîne de făcut va fi să fugă unde văd cu ochii din Grădina Maicii Domnului.
