Secularizarea colivei

Cui dintre voi îi place coliva? Da’ cui nu-i place! Este partea cea mai delicioasă a unui parastas, e motivul pentru care mulți dintre noi ne transformăm în pomanagii, atunci cînd ne nimerim în preajma bisericilor sau cimitirelor și se împart păhăruțe cu arpacaș și nuci însiropate. Acum e moda cu păhăruțe de plastic, care se găsesc peste tot. Dar noi, ăștia mai purii, am prins și colivă împărțită pe o cîte bucată de celofan sau pe cîte un carton…

Acum cîțiva ani s-a realizat un vis de nemărturisit al amatorului de colivă: s-a băgat în comerț. Da, sînt cel puțin două lanțuri de hipermarket-uri care produc colivă în laboratoarele proprii și o expun în vitrinele frigorifice, alături de restul prăjiturilor. Și mai și costă puțin: vorba aceea, pomană!

Problema e cu sezonalitatea. Coliva de la hipermarket e disponibilă numai în perioadele dinaintea praznicelor de pomenire a morților, în principiu de Moși. Atunci se fac „volume mari”, așa cum se întîmplă de Crăciun cu cozonacul și de Paște cu pasca! Atunci, înainte de Sîmbăta Morților, merge gospodina modernă la shopping și ia coliva de gata: doar ce o duce la biserică, o dă la sfințit și apoi o-mparte, cu o lumînare aprinsă alături. Cine să-i reproșeze că nu e făcută-n casă? Doar e pomană! Ah, și există și opțiunea de a cumpăra coliva porționată gata: în caserole mici, civilizat, scapi de grija păhăruțelor. Nu s-au gîndit să atașeze și o lumînare la tot kit-ul, dar… să nu pierdem nădăjdea.

Piața e în creștere, inițiativele sînt în fierbere… De cîțiva ani există un site de unde poți comanda colivă online (sau, la alegere, poți cere asistență în caz că vrei să păstrezi rînduiala și să prepari coliva acasă). Avantajul e că, la o adică, poți comanda coliva acasă. Ca pizza. Și e valabil oricînd, în orice zi din an. Ba poate chiar îți convine să comanzi în extrasezon, că nu e așa îmbulzeală.

Toate facilitățile erau prevăzute. Părea să se fi găsit soluția pentru oricine ar fi vrut să guste o colivă delicioasă, în pauza de masă, eventual cu un iaurt de băut, dar o colivă secularizată, fără fum de tămîie intrat în gust sau lumînare scursă peste glazura de zahăr pudră. Era totuși ceva care deranja: numele. Adică… totuși… colivă… Pe bune? E morbid, e contrar comandamentelor epocii de a ne trăi viața frumos, hedonist și lipsiți de supărări. Și așa ne stresăm din orice, măcar cînd mîncăm să evităm aluziile funeste.

Noroc că s-a gîndit cineva: un producător alimentar din București, de mărimea unei firme de catering, care comercializează mîncărici în caserole pentru cuconetul cu preocupări eco-bio. Sălățele, supe-creme, miți-miți cu pesto și morcovi julienne… Au intrat și-n Mega de vreun an-doi! Marea trăsnaie de marketing a ăstora e că vînd colivă sub eticheta „desert cu grîu”. E rupere în rîndul corporatistelor! Cică e mare șmecherie dietetică, pe baze de fibre și minerale… Tiberiu Cazacioc, specialist marcom și activist Slow Food, remarcă pe blog-ul său: „Genială găselniţă laică… Premiem ingeniozitatea celor de la Frufru care au creat un produs scump şi reşapat, pentru o anumită categorie de cumpărători, mai libertarieni…”

Concluzie. Asistăm la secularizarea colivei. Este ceea ce a pățit cozonacul, pe care, mai nou, îl putem mînca și peste an, dimineața la cafea sau seara, îmbibat cu vin, la desert. La fel colacii (fără împletituri simbolice), plăcintele (fără răvaș) și feliile de tort (fără „Mulți ani trăiască”, gata tranșate la gramaj). Asemeni acestora și cîtor altora, coliva trece printr-un proces de ieșire din ritual și de intrare în modernitate. Cu diferența că se petrece acum, sub ochii noștri, cu ingredientele epocii. Mai multe neamuri fac de multă vreme prăjituri cu grîu și nuci, inițial legate de anumite sărbători, apoi lăsate să zburde tot anul prin comerț. În bazinul mediteranean le adaugă chestii locale, de aceea ne par exotisme: muguri de pin, fistic, semințe de rodie… Elif Shafak chiar dă rețeta unei atari prăjituri într-unul din romanele ei. Și nu, nu e de pomană.