Poet, critic literar (în junețe), cînd și cînd prozator, mai rar dramaturg, adesea traducător și, demult, textier pentru grupul Phoenix, Șerban Foarță e unic în aproape tot ceea ce face. E o marcă ce ar fi putut rămîne neînregistrată, fiindcă e imposibil de imitat.
Cristian Teodorescu: Cîți Șerban Foarță există în Șerban Foarță?
Șerban Foarță: În principiu, unul singur şi, la limită, chiar singuratic. Însingurat, mai bine zis. Fapt cu atît mai neplăcut, cu cît abhor singurătatea şi sînt (eram?), în genere, sociabil şi, bineînţeles, volubil. Sînt însă, din păcate, o victimă a meseriei noastre taciturne; cînd scrie, scriitorul tace, – fie şi dacă scrie cu glas tare, dictînd unui reportofon sau, odinioară, vreunui scrib. Numai că epoca lui „ars dictaminis” (de unde, Dichtung), a „scrierilor”, dacă vreţi, dictate, e actualmente una, în mare parte, revolută. Îi invidiez, altminteri, pe artiştii, pînă deunăzi, plastici, azi vizuali, pentru motivul că, în vreme ce pictează sau dăltuie lucrarea, pot sta, dacă binevoiesc, de vorbă… În rest, ştiu că vă refereaţi la altceva prin întrebarea incipientă, „Cîţi Şerban Foarţă…” ş.a.m.d. Drept să vă spun, nu ştiu. Ştiu că am scris şi în franceză (două cărţi de versuri, pînă azi), şi în germană (nişte aiureli, pe nume Schlimmericks), şi în engleză (nişte „songuri” inocente), că pianotez, cînd sînt în mînă, onorabil, ba chiar că şi pictez, din vreme-n vreme; dar, în ciuda unei mobilităţi fireşti, urmare a disponibilităţi destul de mari, nu sufăr de personalitate multiplă, pe cît cred. Nici nu pot să mă cvadruplez, ca Fernando Pessoa, bunăoară. Nu am semnat nimic, nicicînd (fie şi cînd era consult s-o fac) cu pseudonim. Cu excepţia, pe la 20 ani, a unor poezii, pentru că fie n-a fost altfel cu putinţă (devenind eu, pentru o dată, Dan Cornavin, – patronimul fiind numele mărcii ceasornicului meu helvet), fie că n-am avut curajul să fiu cine eram, semnînd (nişte poeme trimise, prin Poşta redacţiei, Contemporanului, lui Geo Dumitrescu) à la Camil Petrescu, Fred Vasilescu. Mulţumescu [sic!].
C.T.: Dinspre mamă spre pian și apoi spre poezie?
Ș.F.: Pentru că nu-mi face plăcere să mă expun, adică să fac strip-tease într-un hebdomadar satiric, vocaţia căruia nu poate fi lirismul (gen, îndeobşte, vag exhibiţionistic), dar, cel mult, ca-n Bacovia, „tristeţea plină de humor” (care e marca foii dvs.), prefer să vă răspund printr-o poemă a lui Rilke (în tălmăcire proprie), Dintr-o copilărie (Aus einer Kindheit): „Ca o comoară, umbra ferecată / în camera unde băiatul sta / pe gînduri… În credenţ, ca fermecată, / o sticlă clinchetind, – cînd maică-sa / se furişa pe vîrfuri; dar, trădată, / îl săruta: Aici erai? – Ci teama / i-a fost cuprins privind clavirul mut / la care,-n seri, cînta ea, cîteodată, / un lied în care, fără a-şi da seama, / el se-adîncea, ca-ntr-un tărîm temut. // Privea, tăcînd, vrăjit, la alba mînă / a ei, cu pietre scumpe-n zeci de ape, / şi nu-şi lua ochii de la ele pînă / nu-i evocau zăpezi căzînd pe clape.”
C.T.: Cum ați ajuns să scrieți textele acelea sucite pentru Phoenix?
Ș.F.: Textul dintîi scris pentru Phoenix, anume „Mica Ţiganiadă”, l-am compus, în zgomot (şi cu furie, pentru că n-aveam poftă să salahoresc), fără să am habar de melodie, ba chiar fără să ştiu dacă există una. Am povestit de nu ştiu cîte ori, pe larg, întreaga tărăşenie. Pe scurt, Andrei Ujică (amic al trupei Phoenix, – ai cărei membri, mie, mi-erau necunoscuţi) a scos din buzunarul cămăşii (era vară), la o agapă (zgomotoasă, cum spuneam), o fiţuică pătrăţelizată, pe care era scrisă, cu creionul, schema metrică a strofei de (primele trei versuri) 5 + 3 (ultimul) silabe, în ritm bine bătut, trohaic, a ceea ce urma să se preschimbe în poezia amintită. Pe Phoenicşi, în persoană, i-am cunoscut abia după vreo două luni, la „avanpremiera” discului Mugur de fluier (titlul e al lui Victor Cârcu). Legătura cu Nicu Covaci, între timp, o făceam prin prietenul Andrei. Aşa cum Ana are mere, Andrei avea o tabacheră (de prin Germania sau Olanda), care ştia să răsucească foiţa fină de ţigară (după ce vei fi umplut-o cu tutun) în chip de macaroană. Pe-atunci fumam din greu, nu ca acum (cînd fumez ţigări fără foiţă, cărora lipseşte-le tutunul!), lungi ţigarete răsucite în tabachera lui Andrei, – în timp ce compuneam stihuri sucite…
C.T.: Nu v-a fost teamă, cînd le-ați publicat în volum, că vi se aplica eticheta de „textier”?
Ș.F.: Nu mi-a fost teamă, ci, din contra, m-a bucurat să-i pot sfida puţin pe conformiştii constipaţi, scrobiţi şi plini de propria lor persoană gonflabilă, căci cvasi-vidă (cei pentru care, vai, noţiunea de textier desemna o ocupaţie penibilă şi subalternă). Asta, pe de-o parte; pe de alta, să nu uităm că anii ’70 vor fi fost epoca de glorie a textualismului străin sau indigen. Unii textualizau, alţii textuau, ba chiar genialoidul Luca Piţu, expressis verbis, „textoua”! Pe lîngă „textieratul” ca atare, am practicat eu însumi textualismul, – de unde, între multe altele, această frază din Şalul, eşarpele Isadorei / Şalul e şarpele Isadorei (singurul opuscul, pe cît cred, cu două titluri, – pe întîia, ca şi pe ultima-i copertă): Care e, totuşi, fraza însăşi ce s-ar (căci i s-ar) cuveni să fie scrisă de zece, de o mie, de zece mii de ori, greşind-o, pe alocuri, din extenuare sau distracţie, dacă nu chiar cu dinadinsul: pentru a lua-o iară şi iarăşi de la capăt, ca pe un pensum infinit (ceea ce înseamnă, latineşte, „cîtul de lînă ce-i datoare să-l toarcă, într-o zi, o sclavă”, – cu care, ca „textieri”, ca textori, aducem, iată, cel mai mult!); nu, însă, doar ca penitenţă, nici pentru-a-i da, într-astfel, curs grafomaniei noastre subsidiare, dar de dragul torsului în sine, – cu fir cînd gros, cînd mai subţire, deşurubîndu-se din (c)a(i)er, rupt, întrerupt, reînnodat, dus şi întors, şi stors de sensuri, contorsionat, urzit, ursit, (re)modelat şi modulat, – usque ad extremum vitae diem?
C.T.: Cînd au apărut jocurile de cuvinte în poezia și în proza lui Șerban Foarță?
Ș.F.: Nu mai ţin minte cu exactitate. Oricum, prin ’63 sau ’64, cînd începusem, june critic literar, să scriu recenzii sau articole mai lungi pentru revista Orizont din Timişoara (nu Orizonturi, – cea pe care o răsfoiam prin frizerii), am publicat un text cu titlul „Debuturi şi rebuturi literare”. Mi s-a părut un calambur drăguţ… De-atunci încoace, multe şi mărunte drăgălăşenii mi-au ieşit pe gură. Unele mi-au atras antipatii solide, pentru că românul, băşcălios din fire, cu umorul (de lipsa căruia nu se prea plînge nimeni) stă, în ciuda aparenţelor, mai prost. Nu mai prost, oricum, decît stupida „corectitudine politică”, să zicem, cea mai aghelastă (adică „anti-rîs”) doctrină cu putinţă. Pînă şi Noul Testament practică jocul de cuvinte, – pentru o dată, cel puţin (Mat. 16:18-19): „Tu es Petrus, et super hanc petram aedificabo Ecclesiam meam…” (Sublinierile îmi aparţin.) În franceză, idiomul excesului de omonime, calamburul e perfect: Pierre şi pierre!
C.T.: În ce relații erați cu Luca Pițu, care și el făcea jocuri de cuvinte în textele sale?
Ș.F.: Luca mi-a fost (în ciuda puţinelor noastre întîlniri) un bun, un mare prieten. Între multe altele, cu el (cu, în moldavă, dînsul), am comis o parafrază licenţioasă a unor versuri din faimosul Gaudeamus, anume „Vita nostra brevis est / Brevis finietur”. Noua versiune suna astfel: „Vitus noster brevis est…”, „vitus”-ul ăsta (apocrif?) fiind retroversiunea în latină a „vit”-ului franţujilor (adică „penis”). Tălmăcirea este lesnicioasă: „P… noastră scurtă e, / Scurt îi e sezonul”. Ţineam la Luca, însă, nu doar ca la un homo ludens, ci şi ca la un brav, un temerar, care se teme rar, adică, sfidîndu-i ca un gentilom pe mizerabilii cu ochi albaştri… În timp ce alţii, mulţi, vor fi buşit-o / (e vorba de onoare), – unul, printre / puţini, au dreptu,-n acest neam, să intre / în paginile Codului Bushido! E vorba, evident, de Luca.
C.T.: Cît poate spune un joc de cuvinte mai mult decît o, cum să zic, o frază pe înțelesul tuturor?
Ș.F.: Grea întrebare! Să o punem între bare!
C.T.: Dintre mulții poeți din care ați tradus de care vă simțiți mai apropiat?
Ș.F.: Mă tem că de traducătorul ca atare, – pentru că traducerea „uzurpă”, făcîndu-te să uiţi (pe durata, baremi, a lecturii textului) originalul.
C.T.: Care e portretul cititorului lui Șerban Foarță așa cum și-l imaginează Șerban Foarță?
Ș.F.: Nu cred că pot să vă răspund, neimaginîndu-mi-l nicicum.
C.T.: Spuneați, într-un interviu, că sînteți un fel de ziarist. Modestie jucată sau ce?
Ș.F.: În nici un caz ipocrizie. În rest, versiunea cu „ziaristul” era o stratagemă personală, de care făceam uz numai în cazul călătoriilor cu trenul. Eram un parazit, n-aveam serviciu; ce-i puteam spune, oare, interlocutorului inevitabil de-alături sau de vizavi, cînd se-ajungea la întrebarea (după „Călătoriţi departe?”, „Aveţi copii?” iproci, iproci) „Unde lucraţi?”. Că sînt poet, nu i-aş fi spus nici strîns cu uşa. Că-s scriitor, nu-nţelegea ce-i aia. Atunci, vorba lui Nenea Iancu, „publicistul”, „Păi, sînt un fel de gazetar.” Gazeta, nu i-o mai spuneam… Şi aş fi coborît la prima!
C.T.: Cîți ani aveți pe dinăuntru, nu ce zice buletinul?
Ș.F.: Depinde de cît îmi daţi domnia-voastră, domnule Cristian Teodorescu!
1.396 de vizualizări
Multumesc
Bravo!