SILVIU LUPESCU: „E ciudat cînd romane care iau premii importante, să zicem în Franța sau Polonia, în România nici măcar nu sînt nominalizate, nu?”

Om discret, dar cu convingeri ferme, Silviu Lupescu e unul dintre puținii de la noi pe care funcția și succesul nu i-au deformat. Și-a păstrat umorul și luciditatea. E directorul Editurii Polirom, care publică cele mai multe titluri din România și unde apar cei mai mulți scriitori români, dar și cei mai mulți scriitori străini. Deși e ditamai directorul Poliromului, cu multe pe cap, redactează în continuare cărți, fără să-și pună numele în caseta lor tehnică.

Cristian Teodorescu: Mai merită azi, în România, să înființezi o editură?

Silviu Lupescu: Se merită, de ce nu? Pentru cine încearcă, ar putea fi și un test de rezistență la stres, dată fiind birocrația de la noi… Dacă îl trece cu brio, să zicem cu 80 de puncte din 100, fără ca soția sau prietena să-l părăsească, atunci i se deschid perspective nelimitate. Adică poate pierde oricîți bani are chef publicînd cărți. Cu puțină naivitate și ceva noroc, dă și peste un best-seller, de obicei un titlu pe care nu mizase, și s-a scos. Sînt sute de edituri în România, încît una în plus aproape că n-ar mai conta.

C.T.: Cînd a început Poliromul, bănuiai că va ajunge una dintre cele mai mari edituri de azi de la noi?

S.L.: De „la noi” din UE vrei să zici? Nici chiar așa… După primele 25 de titluri publicate, țin minte că mi s-a pus pata pe o editură din Galați, se numea Porto Franco, și mi-am zis că e musai să ajung ca ei, prima din Moldova. Doar că ce editam eu avea un public mai restrîns și, între timp, editura din Galați cred că a dat faliment, așa că ambiția aceea a mea a rămas fără obiect. Dar, ca să fac puțină istorie, să știi că, în copilărie, la întrebarea aceea tîmpă – „Ce vrei să te faci cînd ai să fii mare?” – nu am răspuns niciodată că aș vrea să devin editor. Citeam Fram, ursul polar sau Cuore fără să îmi pun problema existențială că aș putea vreodată să ajung să public cărți.

C.T.: Știu că ați avut și momente dificile…

S.L.: Da, prima oară cînd m-am dus la Tîrgul de la Frankfurt m-am rătăcit în aeroport. Nu mai ieșisem în Occident și m-am zăpăcit… Cu adevărat dificilă a fost criza economică de acum cîțiva ani care a redus piața autohtonă de carte cu 30-40%. Ăsta a fost cel mai dificil moment, adică vreme de doi-trei ani am tras – cum se spune – mîța de coadă. În rest, putea fi și mai rău…

C.T.: Colecția voastră de cărți de istorie are succes la public. Cel puțin cărțile lui Harari, în special Sapiens, se cumpără frenetic. Cum vă alegeți autorii?

S.L.: Nu cred că există o rețetă pentru best-seller. Mai curînd, totul se reduce la fler și la cît risc vrei să îți asumi. Risc înseamnă valoarea intrinsecă – literară sau științifică – a unei cărți, dar și cash-flow. Titluri cu succes comercial în SUA, de exemplu, pot fi eșecuri la noi. Dar și eșecurile pot fi de folos, pentru că din ele înveți. Probabil că secretul alegerii înseamnă optimizarea riscului, păstrînd totuși ștacheta valorii cît mai sus. Sînt două departamente, cel editorial (incluzînd consilierii, referenții, coordonatorii de colecție) și cel de marketing/vînzări care participă la procesul de selecție.

C.T.: Ce înseamnă azi tiraj mare, la Polirom?

S.L.: Depinde de carte. Pentru literatură, un tiraj de 3.500 de exemplare este deja bun. Unele titluri din portofoliu sînt însă reeditate an de an, așa încît ajung la zeci, chiar sute de mii de exemplare vîndute. O carte de specialitate poate avea un tiraj mai mic la prima ediție, dar, dacă „prinde” la public, va fi republicată, cu minime actualizări, vreme de mulți ani.

C.T.: De ce costă distribuția pînă la 50%, dacă nu și mai mult, din prețul unei cărți?

S.L.: Rabatul comercial e dictat de cerere și ofertă, adică de concurență sau, mai precis, de lipsa ei. Există într-adevăr o presiune permanentă asupra editurilor pentru creșterea rabatului, dar mie mi se pare straniu din punct de vedere moral ca librarului să-i revină cît autorului, editorului și tipografului împreună. Dar, cum bine mi-a zis un difuzor de carte cîndva, morala și comerțul nu au nimic în comun. Cert e că rabatul migrează în prețuri și, dacă este excesiv, scumpește cartea. Nu știu cine are de cîștigat dintr-un asemenea mecanism. Se practică și reversul medaliei însă, și el tot nociv: cărți la care prețul este stabilit intenționat mare, calculat cu un rabat pe măsură, pentru ca în final să fie de unde să se acorde un discount atractiv. Românul este un vînător înnăscut de discount-uri la orice produs, așa că de ce n-ar fi și la cărți? Pe lîngă un Bvlgari la preț redus, merită să comanzi pe Internet și Suge-o Ramona!, dacă e cu discount baban.

C.T.: Cum merg cărțile în format electronic la noi în comparație cu, să zicem, Franța?

S.L.: Raportul de vînzări față de formatul pe hîrtie e între 3 și 4%, cam același, presupun, ca în Franța. În SUA și în țările anglofone, raportul e mai mare, beneficiind de limba engleză universală și de Amazon. Din păcate, limba română nu e printre cele șase admise pentru Kindle. Și mai e o ciudățenie, care persistă de ani de zile: cărțile în format electronic sînt considerate „servicii” și taxate ca atare, adică de vreo patru ori mai mult decît formatul clasic. Pentru bodegi și șaormării s-a putut reduce TVA, pentru „servit” cărți în format electronic, nu.

C.T.: Unii spun că ne-au întrecut „pînă și bulgarii” la așa-numitul consum de carte pe cap de locuitor. Nu cumva, însă, de fapt, ne-am făcut iluzii crezînd că la noi se citește mult?

S.L.: Ar fi singura iluzie crezi? Cîte biblioteci școlare și comunale mai există și cam ce fonduri pentru achiziții au? Am pierdut vreo patru milioane de cititori care au plecat mai mult sau mai puțin scîrbiți din România. Dintre cei rămași, puțini își mai hrănesc iluziile din cărți. O editoare dintr-o țară baltică îmi spunea că tirajul la ei poate ajunge și la 25.000 exemplare. Cînd a aflat că la noi e puțin peste 2.000, s-a mirat. „Voi, românii, munciți prea mult… Nu mai aveți timp de citit.” N-am contrazis-o. Să-i fi spus că, pentru educație, o familie cheltuiește în medie vreo doi euro lunar? Că nu sînt librării în mediul rural și nici în unele orașe mari? Sau care e salariul mediu net la noi? Ca să rezum, da, se citește puțin, mult mai puțin ca în țările nordice, Franța sau Spania, iar dezbaterile (nepartizane!) pe marginea cărților sunt cvasi-inexistente.

C.T.:  Ce-ar trebui făcut pentru ca românilor să le crească apetitul pentru lectură?

S.L.: Uite, să nu rîzi, dar îmi amintesc că la liceu, Traian Cohal, profesorul nostru de matematică, o dată pe lună lăsa deoparte integralele și derivatele de nu mai știu ce ordin și ne citea poezii. Scuze pentru jargonul teleormănean, dar pun „decît” o întrebare: cîți profesorii mai fac azi așa ceva? Ecourile pe care le am de la întîlnirile scriitorilor cu elevii, în școli, îmi spun că nu există o aversiune față de lectură, dimpotrivă. E drept, e vorba de școli de elită… Dar dacă ar „ieși în stradă” mai des, literatura nu ar avea decît de cîștigat. Cu prea puține excepții, revistele literare de azi sînt prea firave ca să o ajute. Televiziunile, știi bine, au alte preocupări înalte: ele disecă zi și noapte destinele „țărișoarei”!

C.T.: Sînteți editura care publică cei mai mulți scriitorii români contemporani. O faceți pentru „panaș” sau pentru că „rentează”?

S.L.: Am lămurit de mai multe ori „dilema” asta menționînd că, în mai toate țările, scriitorii autohtoni domină topurile naționale de vînzări. Dacă la noi nu e așa, ar trebui căutate motivele. Că o editură nu poate publica doar traduceri, e un truism. Dar cîți autori români contemporani publică sau ar trebui să publice, e de discutat. La Polirom cred că am impus niște nume, deși proverbul „Mulți chemați, puțini aleși” s-ar putea aplica și în acest caz. Iar faptul că mulți dintre cei publicați au fost și continuă să fie traduși în alte limbi, la edituri importante, îmi spune că un astfel de „sacrificiu” nu e doar o politică de imagine. E drept că uneori printre acești scriitori sînt și unii care nu se află întotdeauna în grațiile criticilor „oficiali”. E ciudat cînd romane care iau premii importante, să zicem în Franța sau Polonia, în România nici măcar nu sînt nominalizate, nu? Dar asta e o altă poveste. Important e că sînt mulți autori care, ca să-ți folosesc sintagma, „rentează”.

C.T.: Care sînt noile apariții pe care mizezi cel mai mult la Gaudeamus, unde veți ieși cu o mulțime de titluri ?

S.L.: Gaudeamus e un soi de „Afară-i vopsit gradul”. Ne lăudăm cu elevii olimpici, în vreme ce sistemul educațional e la pămînt. Ne fudulim cu Festivalul „George Enescu”, deși stagiunile filarmonicilor sînt modeste și nu avem nici o sală de concerte mai acătării. Toate editurile țintesc cele două tîrguri de carte anuale, atunci apar sute de titluri simultan și vreme de trei zile lansările se suprapun într-un ritm amețitor (și angoasant, aș adăuga). Avem 30-40 de lansări, mi-e greu să spun pe care mizez. În primăvară, Bookfest a creat iluzia normalității. O va crea și Gaudeamus, cînd se va reloca din pavilionul actual, impropriu și nefuncțional pentru un tîrg de carte. Leopardul de după gardul vopsit va continua să ne pîndească însă atîta timp cît, la o simplă privire aruncată pe statisticile consumului cultural – cele europene, necosmetizate local –, România va continua să pară o țară de inculți. Cam asta e imaginea, iar politicienii noștri fac și ei tot ce pot ca să-i pună o bomboană pe tort.