Au început ca adolescenți cu umor, într-un grup care se adresa studenților. Cînd au început să aibă succes, Divertișii au devenit un personaj cu multe capete și cu un fel de a fi care le-a adus celebritatea. După ceaușism, Divertis a trecut prin la multe epoci politice și pe la mai multe televiziuni. Au rămas tot timpul ei înșiși. Silviu Petcu, în acest interviu, e personajul Divertișilor, care glăsuiește în numele lor.
Cristian Teodorescu: Ce face azi Divertis?
Silviu Petcu: Divertis, deși nu mai există ca grup, se așază zilnic într-o căsuță de memorie a cuiva și nu vrea să se dea jos cu nici un chip. În rest, băieții care au făcut Divertisul mare se ocupă tot cu umorul în grupul Distractis, dar la un teatru profesionist: Teatrul „Stela Popescu” pe numele lui. Adică acei băieți, pe numele lor Doru Antonesi, Florin Constantin, Valentin Gora, Cristian Grețcu, Doru Pîrcălabu și Silviu Petcu, au fost contractați să facă un cabaret politic! La început ne-am speriat, că am crezut că sîntem la camera ascunsă, că nu mai credeam să fie cineva interesat în țara asta să rîdă de un subiect politic, căci, din păcate politicienii sînt cei mai tari umoriști, stand-up-iști, mai mult improviziști! Dar uite că nu era camera ascunsă! Și așa ne-am apucat de scris și interpretat spectacolul Satul paralel!
C.T.: Cînd a devenit Divertis o echipă fără egal în România?
S.P.: De la început. Ceea ce făceam noi în anii ’80 viza curajul inconștient al tinereții fără bătrînețe. Fără școală de actorie, am învățat pe propria piele metodele de exprimare prezente acum peste tot: stand-up (noi îl numeam “monolog”), impro show (la noi era „interviu”), scheci (la noi „scenetă”), cabaret politic (pentru Divertiși era „basm”), mimetismul vocal (“imitația”) și parodia muzicală („cîntecul”). Pe vremea aia consideram că, dacă vrem să fim cei mai buni la umor în Iași, trebuie să fim cei mai buni din țară! Ceea ce am și făcut. După ’90 am continuat pe toate scenele, nu doar pe cele studențești, și se pare că ne-a mers buhul peste tot. Fiind primii care prezentam pe scenă umor social și politic, succesul ne-a urmărit atît în țară, cît și la sutele de reprezentații în comunitățile românești din străinătate. Acum toată lumea face umor, stand-up, impro și e foarte bine! Nu prea ne obișnuim cu umorul de la brîu în jos, sîntem niște dinozauri care încă mai credem că scena are noblețea ei.
C.T.: De ce v-ați rupt în două cînd v-ați rupt?
S.P.: De șale! Cînd ți-e bine, ca tot românul, îți faci singur probleme. Credeam că sîntem nemuritori și că succesul nostru poate dăinui veșnic. Și uite că nu a fost să fie. La nici o ruptură nu i-a mers mai bine.
C.T.: Cum vă vine inspirația și cum o transformați în scenariu?
S.P.: Inspirația poate să nu vină cînd vrei tu, ci doar cînd vrea ea. De obicei se ia o temă din buchetul de fapte reprobabile ale Guvernului. Se fixează personajele, se brodește o acțiune (cele mai bune sunt roadtrip-urile, că te pot duce oriunde ca Vântu, dac-o fi ieșit din pușcărie, și ca Gândul (dac-o mai fi tipărit). Cam în două-trei săptămîni te trezești că e gata scenariul și trebuie să-l joci, dacă ai cui. Că și asta a devenit o problemă. Subiectele politice nu-și mai au căutare pe micul ecran. A devenit o nișă pentru niște ciudați. În general, lumea ia democrația și liberul speech ca pe un dat, cam ca aerul și apa. Noi am prins și cîțiva zeci de ani și pe alte timpuri, cînd vorbitul liber era o încercare. Cam cum devin timpurile astea, ușor-ușor. De aceea ne-am și apucat de proiectul ăsta, cu Satul paralel, căci credem că trebuie tot timpul să nu uiți de unde ai plecat și unde trebuie să ajungi, dacă ajungi vreodată.
C.T.: Pe vremea lui Ceaușescu ce-ați făcut?
S.P.: Foamea, ca 95% din populație. De aia nu mă încadrez printre nostalgici. Am avut noroc de oameni care se gîndeau și dincolo de obiectivele Partidului și le mai ofereau oamenilor și posibilitatea să se distreze: Festivalurile Artei și Creației Studențești, un fel de Studenții au talent de acum 35 de ani; la Costinești, la Serbările Mării, sau la Izvorul Mureșului, la Serbările Zăpezii: zile în șir de improvizații și rîsete pe temă dată. Întrebați-l pe domnul Boc, că a cîștigat un concurs de stat în par la Costinești! Pe vremea aia chiar ne distram cu multă adrenalină, căci nimic din ceea ce făceam nu era pe placul oficial al Securității și al Partidului. Benzile de magnetofon cu înregistrările făcute la spectacolele Cenaclului Moldavia de la Iași sau cele de la Finala FACS de umor de la Iași din 1983 ajungeau seara direct la Securitate. Asta am aflat după Revoluție. Dar se pare că, deși se știa ce făceam, am fost tolerați… căci după spectacolele noastre nu punea nimeni mîna pe furcă, ci, mai degrabă, pe sticlă.
C.T.: Ce înseamnă clasicizarea pentru o trupă de umoriști?
S.P.: Ups, asta e grea! Cînd oamenii îți știu toate glumele și nu mai rîd decît de tine? Dacă e așa, noi mai avem pînă acolo, că abia am născocit alte glume pe care o să le dăm la public abia la sfîrșitul lui mai. Adio, clasicizare!
C.T.: Umorul vostru politic de la televizor v-a adus și plîngeri din partea politicienilor?
S.P.: În anii ’90 rîdeau la spectacolele noastre și Hrebenciuc, și Constantinescu, și Radu Vasile. Cît am avut emisiuni TV, niciodată nimeni nu ne-a atras atenția asupra vreunui subiect, cu o singură excepție: în iarna lui 2009, la Antena 1, o emisiune Animat Planet cu domnul Geoană protagonist a fost oprită de la emisie și dată pe post prin vară, cînd nu mai era de actualitate. Cine a sunat? Doar Antena știe! A fost picătura care ne-a determinat să schimbăm postul TV.
C.T.: Ce v-a venit să vă apucați de teatru-teatru?
S.P.: Frica de clasicizare, că tot ai întrebat. Pe asta cu teatru-teatru n-o făcuserăm. Încercaserăm în urmă cu vreo douăzeci de ani să facem un film: Formarea poporului român. Dar cum poporul se tot formează și formatează de atunci, noi n-am mai apucat să facem filmul. Este adevărat că am mai făcut spectacole pe scene de teatru: la „Creangă”, la „Bulandra”, dar erau spectacole fără rigoarea unui spectacol de teatru, ci mai degrabă un spectacol de-al nostru adaptat la scena de teatru. Dar astăzi, fiind vorba de Teatrul „Stela Popescu”, ne-am gîndit că e o treabă serioasă, care merită încercată. Și oricum mesajele pe care le transmitem noi se percep mai ușor pe scena de teatru decît pe micul ecran. La televiziune trebuie să diluezi mesajul ca să ajungă la cît mai multă lume. Pe scenă, mesajul e cel autentic, se duce direct în capul (care îl are) spectatorului.
C.T.: Și la ce vă așteptați ca actori pe scîndură?
S.P.: La rîsete din partea publicului. Pe așa scîndură am mai jucat. Nu sîntem chiar novici. Ce e mișto e că lucrăm cu un regizor, Attila Vizauer, care e cam la fel la cap ca și noi (adică a pornit tot dintr-un inginer spre statutul de regizor), că avem colaboratori super-talentați: Paula Chirilă (care creează un personaj total neconflictual), Liviu Romanescu, Irina Cărămizaru, Sorin Aurel Sandu și Cătălin Frăsinescu. Dar să vedeți scenografia și costumele, care sînt creația Ninei Brumușilă, sau să auziți muzica pregătită de Raul Kusak! Parcă vă văd că o să vă apuce și dansul… căci coregrafie n-avem. E un cabaret fără pene și craci, vă facem doar din vorbe!
C.T.: Ați putea să jucați și o tragedie, la un caz de ceva?
S.P.: Păi, tragedia o jucăm în fiecare zi, ce s-o mai ducem și pe scenă? Oricum, dacă ne apucăm noi de dramă sau tragedie pe scenă, pe voi, spectatorii, o să vă bușească rîsul… Se duce naibii conflictul: închipuiți-vă un Apus de soare de Delavrancea, în care monologul de final al lui Ștefan cel Mare este spus de mine, de exemplu, și scap într-un ușor accent arab: “Moldova nu e a mea, nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor! Allahu Akbar!”. Ceea ce nici măcar nu e așa departe de adevăr.
Urât din partea voastră ! De ce nu publicaţi un comentariu absolut corect ?!