Uitarea, în viața de altădată. Fotograful Curții Regale, Polirom – vintage, cum e plăcut astăzi.
Reporter: Fotograful. De atunci pînă azi?
Simona Antonescu: Fotografii cu pretenții ai Bucureștilor proveneau odinioară din pictori. Ca și personajul cărții Fotograful Curții Regale, ei se considerau în primul rînd oameni de artă. Noua îndeletnicire, fotografia, aducea mai aproape de oamenii de rînd portretul, atît de dorit pentru că însemna o bucățică de nemurire. Fotografia venea ca un fel de demitizare a portretului pictat, care nu fusese accesibil oricui. A fost o vreme în care fotografii erau priviți ca niște artiști care se leapădă de arta lor – pictura – în căutarea unor venituri mai lesnicioase. Astăzi sîntem cu toții fotografi și nimeni nu se mai teme de uitare pentru că nemurirea pare atît de aproape, este la o distanță de un singur click.
Rep.: Franz. Blazon? Tristeți?
S.A.: Titlul de Fotograf al Curții Regale îl dețineau mai mulți fotografi bucureșteni. El era o garanție a calității serviciilor oferite de artist. Era ca un blazon. Acela care avea onoarea de a primi brevetul își imprima titlul pe passepartout-urile fotografiilor. Clientela lui devenea mai selectă. Aceasta era cea mai mare bucurie a fotografului: recunoașterea meritelor sale de către un client cu atît de mare greutate cum era Casa Regală. Tristețile nu țin niciodată de titluri și blazoane, ci se nasc numai din condiția de om. Tristețile lui Franz, personajul din Fotograful Curții Regale, sînt tristeți valabile atunci, ca și acum, pentru un suflet de artist obligat să trăiască în lumea reală.
Rep.: Franz și Carol. Ce taine împărtășeau?
S.A.: Relația dintre ei nu depășea niciodată granița etichetei. Regele Carol I este cunoscut pentru strictețea etichetei impuse. În carte, fotograful Franz realizează portrete ale Reginei Elisabeta înveșmîntată în costume tradiționale românești sau monumentale fotografii istorice ca aceea a intrării Armatei Române în București, pe sub un Arc de Triumf ridicat în pripă de o primărie luată pe nepregătite. Cu toate că prezențele regale umplu capitolele respective, personajele nu vorbesc. Tainele – care vor fi fost ele – se lăsau ghicite de intuiția artistului, prin lentila aparatului de fotografiat.
