Simona Tache vs Mihai Radu

Călcâiul lui Braveheart

Spune-i că l-au chemat Bruce Willis şi Chuck Norris în faţa blocului, să-l bată. O să înceapă calm să se-ncalţe, ca să coboare la ei.

Sau zi-i că duminică aveţi invitaţi la masă. Monstrul din Loch Ness, Godzilla, maică-ta şi ăla negru care respiră greu. O să te întrebe, perfect relaxat, de ce nu l-ai invitat şi pe Voldemort.

Anunţă-l şi că a început Apocalipsa. Că vor trece, din uşă-n uşă, îngeri cu şapcă însărcinaţi să verifice alcoolemia păcătoşilor de pământeni. Şi că cine înverzeşte fiola va fi trimis – fără judecată! – direct în iad. Perfect relaxat, o să-şi mai ia o bere din frigider. A opta.

Roagă-l apoi să cureţe el masa pe care-aţi luat prânzul. Da, aia pe ca­re-au rămas câteva firimituri de pâine şi două picături de sos. Va deveni livid, iar mâinile vor începe să-i tremure. Se va agăţa cu disperare de un şerveţel şi va încerca să şteargă masa cu el, aruncând cu mişcări stângace o parte dintre firimituri pe jos. Dacă nu eşti sadică, lasă-l în pace. Dacă eşti sau vrei răzbunare cu orice preţ, insistă: „Nu cu ăla, ia laveta aia u­me­dă!“. Gata, s-a terminat. Sunt vorbele de care îi era cel mai frică. Înainte să se ascundă sub masă, îţi aruncă o ultimă privire rănită, de om hăituit. Orice, numai „laveta aia umedă“ nu! Mai bine îl puneai să adune voma după un ospăţ epicurean sau să cureţe căcaţii după toţi câinii din cartier.

Vrei să se facă gunoier, vidanjor sau spălător de cadavre? OK, cere-i-o şi se rezolvă. Orice, dar nu îl mai pune să pună mâna pe „chestia aia“! În realitate (nu în film!), Braveheart aşa a şi murit. De la o lavetă umedă.

Musculiţe care nu trăiesc decît o zi, cît să le sperie de moarte pe femei

Femeile, în război, culeg de pe jos soldaţi cu picioarele sfîrtecate, cu maţele alături, în pungă, cu capetele rostogolindu-se cîţiva metri mai încolo. Îi îngrijesc, le leagă venele, le înnoadă oasele la loc, le pun dop la jugulară şi, dacă mai sînt şi romantice, se îndrăgostesc de ei. Ei bine, sînt convins că în acele spitale de campanie, deşi ai fi găsit la tot pasul organe desperecheate, oase vrac, iar pe pereţi era scris cu sînge „Fritz + Mariana = Liebe“, nu ai fi văzut vreo insectă. Un gîndac cît unghia ar fi pus pe fugă toată armata de asistente care, urlînd şi smulgîndu-şi halatele însîngerate, s-ar fi oprit direct acasă, la mamele lor. Altele, mai curajoase, ar fi pus mîna pe aruncătorul de flăcări şi ar fi incendiat totul pe o rază de cîţiva kilometri. O soluţie de a pune pe fugă duşmanul la care nimeni nu s-a gîndit.

O gîză din cele care trăiesc numai o zi – deci care, putem spune, pe la 6 seara abia îşi mai tîrăsc bătrîneţile pe pereţi – o face pe femeie să-l sune pe Arafat, pe ministrul Apărării şi pe reprezentantul NATO din Balcani. Oriunde ai fi pe glob trebuie să laşi totul şi să te duci acasă ca să omori musculiţa. Pe tipă o găseşti paralizată într-un colţ, lac de sudaore, făcîndu-şi cruci cu limba în cerul gurii şi repetînd în minte „Tatăl nostru“. Între timp, gîza, bestia de pe perete, a dat deja ortul popii, sfîrşindu-se de osteoporoză, Alzheimer, diabet şi blocaj renal.