Simona Tache vs Mihai Radu

Adam şi şoseta Eva

Într-o viaţă anterioară, fiecare bărbat a fost căsătorit cu şosetele lui. Cum a putut fi căsătorit cu toate? Păi, ori a fost posesor de harem, ori a funcţionat după modelul Tăriceanu, care, după cum ştiţi, tocmai ce-a divorţat a patra oară. Ce e sigur-sigur e că bărbatul şi şosetele lui sunt legaţi cu o dragoste care transcende dincolo de timp, spaţiu, limita cunoaşterii experimentale şi a realităţii perceptibile. 

E singurul mod în care ne putem explica de ce nu are niciodată inimă să le pună la coşul de rufe murdare. 

Îl vezi cum le scoate din picioare şi începe să-şi rotească ochii dezorientat, în căutarea unul loc în care să le aşeze. Privirea i se împăienjeneşte, iar tricoul i se înroşeşte violent în stânga sternului. E semn că inima lui a început să sângereze de spaima despărţirii, iar ochii lui plâng. 

Ştie (ŞTIE!) că sunt murdărele. Ştie şi că locul lor e la coşul de rufe, dar pur şi simplu nu poate s-o facă. Nu poate trăi fără ele. Nu poate respira fără ca măcar să le aibă sub ochi. I-au fost soţii în altă viaţă, a făcut dragoste cu ele, au împărţit şi bune şi rele, au avut copii. Nu le poate abandona acum. Ce să facă singure, în coşul de rufe? Măcar dacă s-ar putea duce şi el, acolo, cu ele… Dar nu poate nici asta, pentru că nu încape. Singura soluţie e să le păstreze aproape, aşezate undeva la vedere. Să le poată zâmbi complice din când în când sau să le poată face cu ochiul… Sau – de ce nu? – să le atingă în trecere, cu piciorul, ca să le simtă chemarea senzuală. 

Uneori, pur şi simplu bărbatul nu mai rezistă. Divorţează de actuala nevastă ca să rămână singur cu şosetele lui. De-abia atunci poate să le sărute de câte ori are chef şi să adoarmă strângându-le tandru la piept.

Noua dezordine mondială

Dacă bărbaţii ar schimba femeile ca pe şosete, multe familii nu s-ar destrăma, multe cupluri ar trăi şi acum fericite. Dar lucrul acesta nu se întîmplă. Bărbatul îşi ia şosetele de pe frigider şi chiloţii de pe lustră şi se cară la alta. 

Orgolios şi gelos prin esenţă, bărbatul nu suportă gîndul că nu el a creat lumea. Tot ce i-a rămas în domeniul creaţiei, s-a gîndit, este Dezordinea. Iar în această chestune şi-a dat seama încă din copilările că are un cuvînt greu de spus. 

Dacă vede o pungă, o sparge, apoi rîde, hrănindu-şi bestia interioară care nu-i dă pace. Dacă vede o foaie albă de hîrtie, el trage o linie pe ea. Aşa, fără nici un motiv, doar ca să nu mai fie albă şi, lucru important, ca să nu o mai folosească altcineva. Apoi se laudă: Ia uite! Eu am făcut asta… Nici lui Da Vinci nu i s-a citit vreodată atîta mîndrie pe faţă.

Vrea ca în camera lui (care, din păcate, coincide şi cu camera ei, că n-au avut părinţii sînge albastru ca să le dea castel) să fie dezordine, să miroasă a senviş din 2002, iar în mijloc, pe covor, să se afle o pereche de blugi rupţi în cur pe care să-i mai arunce de colo-colo cu şutul. Pungile de la Mac, mototolite, gravitează în jurul lui ca planetele în jurul Soarelui. E vorba, probabil, de o nostalgie a lumii dinaintea căderii în păcat. Să nu vă imaginaţi că în grădinile Raiului bărbatul nu scuipa coji de seminţe în capul şarpelui sau nu-şi lăsa frunza nespălată aruncată aiurea în potecă! 

Primul lucru pe care-l face un bărbat adevărat cînd se încalţă cu o pereche nouă de adidaşi este să calce într-o băltoacă sau să arunce o mînă de pămînt pe ei. Pe tot ce pune mîna strică, în această categorie intrînd, pe lîngă prizele deja stricate, pe care le mai strică o dată, şi femeile.