Simona Tache vs Mihai Radu

Până când moartea îi va despărţi

Bărbaţii iubesc într-o viaţă (prea) multe femei, dar o singură echipă de fotbal. De nevastă se mai plictisesc, de Steluţa sau de Poli niciodată, oricât de varză ar fi. Dacă nevasta ar începe să gătească cum joacă Steluţa, ar lăsa-o rapid şi şi-ar lua alta. Iar de s-ar lăsa f…olosită sexual cum se lasă Steluţa de toţi cei cu care joacă, ar trimite-o înapoi, la mă-sa, pachet, cu botul umflat.

Dacă Steluţa i-ar pune să dea cu aspiratorul de zece ori pe zi, ar executa fără să crâcnească, şi ar duce şi gunoiul, ca dovadă suplimentară de dragoste. Chiar n-ar fi o idee rea, fetelor, ca în loc de „Scumpi, te implor în genunchi, cu lacrimi în ochi, îţi aduni şi tu ciorapii de sub pat?“ să îi luăm cu „A sunat Tătăruşanu, de la Steaua, şi a zis că, dacă-ţi iei mortăciunile alea de sub pat, te iubi-iubi şi o să dea gol pentru tine“.

Dacă mergi cu ei pe stradă, le fac ochii ca lui Tom, când ia o tigaie-n cap de la Jerry, după fuste scurte. Ia să treacă pe lângă ei, în ţâţele goale, o altă echipă de fotbal decât aia pe care-o adoră. N-ar întoarce capul după ea nici dacă le-o arăţi tu: 

– Uite-o, dragă, pe moarta aia de Craiova cum umblă topless, ca o echipă de moravuri uşoare.

– Nu mă interesează, eu o iubesc pe Dinamo. Sunt câine până la moarteeeeee! Câineee! Până la moarteeee! Dinamo! Dinamo!

O să se uite lumea cu milă la tine, că eşti căsătorită cu un nebun microbist…

Care sunt ultimele lor cuvinte de dinainte de a da colţul? Depinde de club. Pot varia de la „Cu cât a luat bătaie Steaua?“ la „Cât a făcut Poli-n deplasare?“, cu trecere prin „Muie Dinamo“.

O femeie mai găseşti, dar o echipă ba!

Trec peste faptul că Tătăruşanu e portar, iar portarii dau goluri la fotbal cam cu aceeaşi regularitate cu care unei femei îi reuşeşte o reţetă din prima.

Relaţiile ar dura pînă la moarte şi dincolo de ea, dacă ai putea să te comporţi cu femeia la fel cum te comporţi cu echipa de fotbal pe care o iubeşti. Ce frumos ar fi să apari la bucătărie vopsit pe faţă, uşor pilit şi la bustul gol, urlînd:

– Mariano, bagă-ţi mîncarea asta-n cur! Cere-te afară, fată, că eşti varză! Cine ţi-a pus, fă, tigaia-n mînă?… La brutărie cu Mariana, la brutărie!

După care să arunci o petardă şi să închizi uşa.

Apoi, niciodată Steaua nu te va lăsa să dormi pe preş, la intrarea în stadion, pe motiv că ai ţipat la Florin Costea sau că i s-a părut lui Dodel că i-ai făcut ochi dulci unui fotbalist de la Bistriţa.

Oricît de jalnic ar fi un meci de fotbal, să zicem un blat ordinar între Pinalti şi Tata Jean, tot e mai surprinzător decît o comedie romantică. Nici dacă Ponta ar fi regizor, filmele astea n-ar semăna atît de mult unele cu altele. Şi totuşi, asta nu o împiedică pe iubita ta ca după o oră de film, cînd cordacul o părăseşte pe virgină, să suspine şi să bocească de zici că n-a primit 11 metri. O întrebi îngrijorat:

– Iubito, ce-ai păţit? Ţi-ai dat cu ceapă pe la ochi? De unde ai avut ceapă în sala de cinema?

Ea abia dacă poate să articuleze printre sughiţuri, muci, lacrimi şi amintiri din liceu cînd era pură, neprihănită şi la fel de impresionabilă. Tu insişti:

– Te-a lovit cu ceva peste bot ăla care stă pe locul din dreapta ta?…

Nimic, nici un răspuns. Plînge mai rău ca Balotelli. Noroc că-i albă şi-o vezi în sală. O întrebi din nou:

– De ce verşi atîtea lacrimi? E vreo nouă metodă de scos apa din ţesutul adipos? Asta e noua ta metodă de slăbit?…

După o vreme, îţi dai seama că e cum e mai rău: plîngea la film. Totuşi, să plîngi la o comedie romantică e ca şi cum ai rîde cînd Steaua conduce cu 1-0, de parcă n-ai şti că vor fi egalaţi la final.