Bărbaţii ştiu unde sunt chiar şi atunci când nu ştiu
Puţin mai deşteaptă să fi fost Jessica Lange, în Tootsie, şi s-ar fi prins imediat că prietena ei cea mai bună era bărbat. Nu trebuia decât să observe că, în caz de rătăcire, n-ar fi oprit nici moartă vreun trecător, să-l întrebe „Nu vă supăraţi, aveţi idee unde e strada cutare?“. Bărbaţii mai degrabă ar accepta să le bage cineva un deget în fund decât să recunoască că nu ştiu să ajungă într-un loc. Dacă vedeţi pe stradă pe unul nervos şi transpirat, care şopteşte în telefon „Alo, bună ziua, aş dori şi eu o programare urgentă la o rectoscopie“, e clar ce e cu el. Caută de două-trei ore o adresă şi n-a găsit-o.
Că ăia care au intrat cu avioanele în Turnurile Gemene erau terorişti e doar o variantă. Ar fi putut la fel de bine să fie nişte domni de bine, care greşiseră drumul, dar nu voiau să ceară ajutor.
„Întrebaţi unde e discoteca din Alba şi-mi spuneţi şi mie sau vă trag pe roată?“, i-a chestionat călăul pe Horea, Cloşca şi Crişan. „Nu întrebăm nimic nici de-ai dracu’!“, au răspuns în cor cei trei.
Du-te pe un stadion şi spune-le tuturor celor prezenţi: „Atenţiune, atenţiune, undeva, la câteva străzi distanţă, într-o casă cu muşcate la fereastră, se află Paris Hilton, crăcănată şi disponibilă, ca de obicei. Aveţi două variante s-o găsiţi: ori o căutaţi ca boii, zadarnic, ori îl întrebaţi, la ieşire, pe portarul stadionului cum se ajunge la bagaboantă“.
Credeţi c-o să-l întrebe cineva pe portar? Nimeni! Paris o să adoarmă singură, beată, iar toţi căutătorii de case cu muşcate la fereastră vor sfârşi la coadă la rectoscopie. Un bărbat adevărat nu întreabă niciodată cum se ajunge undeva, nici dacă acolo îl aşteaptă Paris Hilton. Un bărbat adevărat ştie el mai bine.
Femeile nu ştiu unde sînt nici atunci cînd ştiu
Există o legendă urbană cu o femeie care, în timp ce stătea cu casca pe cap la coafor, a întrebat politicoasă în jur:
– Nu vă supăraţi, ştiţi cumva unde este Salonul „Liliana“?
– Chiar aici!, se pare că a venit răspunsul.
– Mulţumesc, bănuisem eu ceva, că mi-era cunoscută zona!
Dar asta e doar o legendă. Realitatea însă este mult mai crudă.
Femeia este atît de dezorientată încît, atunci cînd se îmbracă în toate acele fuste peste colanţi şi alte fuste peste fuste, cînd peste ele îşi pune o vestuţă, iar peste vestuţă o vestuţă şi mai vestuţă, care însă nu se vede din pricina magazinului de eşărfuţe pe care şi l-a înfăşurat în jurul gîtului pînă pe la brîu, ei bine, în astfel de momente, femeia spune meditativă şi cugetă, ai zice la o primă vedere, existenţial: Nu ştiu, dar parcă de la o vreme nu mă mai regăsesc!
Nu e nimic existenţial însă, femeia e în stare să se piardă nu doar într-un sat de cinci metri pătraţi, cu doi locuitori, ci şi în propriile haine.
Dacă tranchilizezi o femeie şi o duci într-un alt oraş al lumii, într-o altă ţară, pe un alt continent, a doua zi de dimineaţă se trezeşte şi pleacă la serviciu. Asta nu ar fi nimic, dar pe la ora 18 te trezeşti cu ea acasă, după ce şi-a terminat programul, la fel de plictisită de trafic şi de locul de muncă pe care-l are.
Cînd pleacă în concediu, femeia începe să vibreze toată cu o săptămînă înainte, se agită, împachetează, cumpără loţiuni de soare şi costume de baie doar ca să simtă că pleacă undeva, pentru că altfel, dacă o duci în Prelungirea Ghencea şi-i spui că e la Florenţa, o să te creadă.
